luni, 28 martie 2011

Radiografia romaniei in criza


de Alina Ioana Dida

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a dat publicităţii, în luna martie, raportul social pe 2011,
România: răspunsuri la criză. Autorii lucrării sunt Simona Ilie, Codrin Scutaru, Iulian Stănescu şi Elena Zamfir, sub coordonarea lui Cătălin Zamfir. Raportul documentează criza în care ne aflăm: politică, economică şi socială, dar şi morală şi de cunoaştere, întrucât problemele societăţii româneşti sunt accentuate de deficitul de înţelegere a naturii lor, în primul rând de către decidenţii din sfera publică. Concluzia raportului este că economia singură nu reprezintă cheia ieşirii din criză, ci soluţiile politice, care trebuie să pornească de la conceptul de stat şi funcţiile lui (fie el social, minimal sau de altă natură).

I. Natura crizei actuale
Potrivit raportului ICCV perceperea crizei de către societatea românească a cunoscut cinci faze:
  • Negarea, apoi recunoaşterea crizei: în 2008 autorităţile au declarat că România nu este şi nu va fi în criză; în 2009 guvernul a recunoscut-o oficial, dar trebuie discutat ce fel de criză şi-a asumat, de la ce diagnoză pornesc soluţiile propuse şi ce şansă au aceste soluţii.
  • Criza este indusă de cea mondială: soluţia este să aşteptăm ca aceasta să treacă; în rest nu existau probleme grave ale societăţii româneşti.
  • Criza românească este una a bugetului: cheltuielile sunt prea mai, iar veniturile prea mici (deficit bugetar). Bugetul e prea mare pentru că statul este prea mare; el depăşeşte posibilităţile economiei reale. Deci avem o problemă de structură a statului, nu de conjunctură, şi, aşa cum a fost restructurat sectorul privat, trebuie procedat şi cu sectorul public.
  • Criza este de fapt financiară, fiind doar secundar bugetară: împrumuturile mari (20 mld. Euro) nu au fost făcute pentru echilibrarea bugetului, ci pentru echilibrarea financiară globală a ţării. Cauza dezechilibrului financiar nu este clar explicată, de aceea nici nu se prefigurează vreo măsură de evitare a sa pe viitor.
  • Criza economică: starea precară a economiei rezidă în însăşi structura sa. S-au închis capacităţi de producţie, iar iniţiativa privată şi munca din sectorul non-salarial nu au dat rezultatele scontate; principala sursă de venituri publice este munca salarială, iar numărul de locuri de muncă a scăzut cu 900.000 doar în ultimii doi ani.
Pentru soluţionarea crizei, astfel definită, executivul a ales împrumuturile externe şi reducerea deficitului bugetar; el nu are o strategie credibilă de stimulare a creşterii economice. Partidele din opoziţie critică guvernul, dar nici ele nu au definit clar natura crizei şi nu au prezentat soluţii.
Sistemele complexe sunt un ghem de probleme interconectate. Sistemele sunt descrise de variabile bocate şi de variabile strategice. Variabilele blocate conferă iluzia că, acţionându-se asupra lor, se obţine rezolvarea tuturor problemelor. Ele se mai numesc pereţi de vată: acţionându-se asupra lor se ajunge repede la rezistenţă; sistemul rezistă la schimbare. Variabilele strategice sunt cele care induc schimbări semnificative în lanţ şi pot dezlega ghemul. Identificarea variabilelor strategice este vitală pentru ieşirea din criză.

Împrumuturile externe

La începutul lui 2009 guvernul a angajat un împrumut de 20 mld. Euro de la instituţiile financiare internaţionale şi UE, dar nu a fost clar explicat de ce e nevoie de o sumă atât de mare şi care era destinaţia acestor bani. Împrumutul a făcut parte din Iniţiativa de coordonare a sectorului bancar european, prin care mai multe state din regiune au fost creditate cu 71 mld. Euro. Scopul Iniţiativei a fost de a se evita o criză financiară regională; băncile vest-europene erau în criză de capital (din cauza crizei financiare din SUA) şi nu-şi mai puteau finanţa sucursalele din ţările central şi est-europene, care acordaseră credite masive imobiliare, de consum şi de nevoi personale către populaţie. Sistemul financiar din aceste ţări risca un colaps.
În 2008 economia României înregistra un deficit extern în creştere: valoarea facturilor pentru importuri depăşea valuta adusă de exporturi şi de cei care munceau în afara ţării. Diferenţa era acoperită fie de împrumuturi externe, care au generat creşterea datoriei private, fie de vânzări de întreprinderi, clădiri, terenuri (boomul imobiliar). Datoria externă a României atinsese circa 72 mld. Euro la finele anului, din care doar 10 mld. reprezentau datoria publică (a statului român), iar restul – datorii private către exterior ale băncilor, firmelor sau persoanelor fizice.
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi găsit o soluţie de susţinere a plăţilor externe, din care mare parte erau datorii private contractate în anii anteriori? Deprecierea abruptă a leului, falimente, şomaj – aşa cum s-a întâmplat la criza precedentă a economiei româneşti, dintre 1997-1999.
Cea mai mare parte a banilor de la FMI nu au avut ca destinaţie finanţarea deficitului public, ci creşterea rezervei valutare, pentru menţinerea cursului de schimb şi susţinerea plăţilor externe.
Împrumutul extern a fost un paliativ; datoria externă privată, care a pus executivul într-o situaţie dificilă, nu a fost asumată ca problemă publică, nu a fost dezbătută şi nu avem încă o politică care să controleze creşterea îndatorărilor private fără acoperire.

Echilibrarea bugetului

Autorii raportului arată cum, în discursul public, originea crizei financiare a fost înlocuită cu dramatizarea deficitului bugetar. Deficitele publice au depăşit cu puţin limita de 3% din PIB impusă de Pactul de stabilitate a UE, dar au crescut accentuat în 2009 şi 2010. Deficitele bugetare ale României, deşi îngrijorătoare, sunt mai reduse decât ale multor ţări UE. Temerea nu se referă la prezent, ci la viitor. Strategia ieşirii din criză, promovată de ideologia statului minimal, constă în reducerea cheltuielilor publice, cu realizarea unui echilibru bugetar sănătos, dar la un nivel minim. Strategia se bazează pe o speranţă, insuficient argumentată: statul minimal reprezintă premisa relansării economiei.
Discursul public afirmă că la originea deficitului se află cheltuielile publice excesive din anii anteriori crizei, şi anume cele sociale; problema noastră este că statul român este conceput ca un stat social, asistenţial sau providenţial, toate etichetări cu conotaţii negative. Guvernarea estimează că în România sunt mai mult de 12 mil. de „asistaţi social”. Problema acestei formulări este imprecizia, care produce o confuzie, conţine un mare neadevăr şi generează o soluţie falsă: abandonăm ideologia statului social şi micşorăm bugetul pe componenta socială, deci tăiem pensiile şi alocaţiile pentru familii şi copii.

De ce sunt reducerile bugetare o variabilă blocată de ieşire din criză

Deficitul bugetar al ţării este îngrijorător, dar stăm mai bine ca alte ţări, cum sunt de exemplu Grecia şi Irlanda. Datoria publică provine din însumarea deficitului din anul curent cu cel din anii precedenţi. Bugetele din anii 2000 au înregistrat deficite, dar şi economia creştea într-un ritm susţinut, astfel încât ponderea datoriei publice externe în PIB scăzuse la 6,5% la finele lui 2008.
De unde provine deficitul mare din 2009? Comparativ cu anul precedent veniturile publice au scăzut în termeni reali cu 8,9%. Dintre acestea, veniturile colectate din impozite şi taxe au scăzut cu 10,7%. În acelaşi timp cheltuielile publice au scăzut cu numai 2,8%. Deci sursa deficitului o reprezintă scăderea abruptă a veniturilor, produsă în mare parte de căderea economiei (mai puţine locuri de muncă şi vânzări mai mici, rezultă încasări reduse din impozite şi taxe).
În 2010 reducerea deficitului a fost posibilă printr-o scădere mai pronunţată a cheltuielilor; preţul a fost creşterea fiscalităţii. TVA, principala sursă de venituri fiscale după introducerea cotei unice, a urcat la 24%. În paralel, salariile bugetarilor au fost tăiate cu 25%.
În opinia autorilor ideologia statului minimal înseamnă o schimbare de azimut în politica românească: de la realizarea echilibrului bugetar la reducerea definitivă a finanţării publice. Acesta este un program care se întinde dincolo de momentul ieşirii din criză: reforma statului în toate componentele sale, adică demantelarea statului social.
Teoria statului supradimensionat se bazează pe argumente greu de susţinut cu date obiective. Indicatorul cel mai la îndemână este raportarea bugetului la PIB. În România anilor 1997-2009 media veniturilor publice în PIB nu atingea 33%, în timp ce media europeană (UE-27) se afla la 45% din PIB. Eram pe ultimul loc în Europa, iar în privinţa cheltuielilor pentru aceeaşi perioadă, cu o medie de 36,3% din PIB, ne aflam pe penultimul loc, înaintea Irlandei. În 2009, în condiţii de criză, toate statele europene, cu excepţia Maltei, au crescut cheltuielile publice ca mijloc de absorbţie a şocului social.
Raportat la mărimea economiei, România nu are un stat prea mare, ci dimpotrivă, are statul cel mai mic din Europa. Dacă dorim să ne apropiem de modelul de stat vest-european, va trebui să creştem veniturile publice, nu să le scădem. România are cele mai mici venituri publice, raportat la mărimea economiei, tocmai pentru că este un stat slab, care fie nu ştie să impoziteze anumite venituri, fie e incapabil să le colecteze.

Nivelul cheltuielilor publice

Raportul explică structura cheltuielilor sociale publice ale statului român. Ele sunt subdimensionate în comparaţie cu celelalte ţări europene. Cheltuielile sociale sunt: sistemele de asigurări sociale (pensiile, sănătatea, şomajul), asistenţa socială şi serviciile publice universale, de ex. învăţământul.
În anii 2000-2007 statul român a ţinut cheltuielile sociale la nivelul cel mai scăzut din Europa: 17% din PIB. Aceste date nu corespund imaginii de stat supradimensionat, dimpotrivă. Se pare că eroarea de percepţie provine dintr-o „confuzie birocratică” a Ministerului de Finanţe, care clasifică toate cheltuielile cu destinaţie socială drept asistenţă socială, ceea ce a făcut ca şi în discursul public termenul de „cheltuieli sociale” să fie asimilat cu cel de „asistenţă socială”, cu accentul pe conţinutul peiorativ.
În 2008, statul român a alocat domeniului social doar 37,3% din totalul cheltuielilor publice, ceea ce ne plasează pe penultimul loc în Europa, înaintea Letoniei. Media europeană a fost de 56,2%.
Sistemul public de pensii de la noi reprezintă principala categorie de cheltuieli sociale publice. Deşi sunt o componentă a sistemului de protecţie socială, pensiile funcţionează după o logică aparte. Statul administrează banii celor care contribuie în prezent la fondul de pensii, pe care îi distribuie celor ce şi-au „cumpărat” dreptul la pensie (prin contribuţiile lor din trecut), în baza unui contract economic şi social între generaţii; de aceea raportul salariaţi-pensionari este foarte important.
Ponderea în PIB a cheltuielilor pentru asigurări sociale este de 8%, sub media europeană de 12%. Cheltuielile de adminstrare a fondului de pensii nu au depăşit 2% din totalul cheltuielilor fondului în ultimii ani.
Sistemul de înăţământ este cel mai important serviciu public cu destinaţie socială, după numărul de persoane implicate şi după nivelul cheltuielilor. Prin lege, finanţarea publică ar trebui să fie de 4% din PIB; media europeană e de 5% (poate pentru că este considerat o investiţie în forţa de muncă – n. red.). Acest prag legal a fost atins o singură dată, în 2007. România este pe ultimul loc în Europa în privinţa finanţării publice a învăţămîntului.
După reforma de la finele anilor 1990 România are un sistem de sănătate cu o finanţare duală: sistemul de asigurări (ce ar trebui să fie doar administrat de stat – n. red.) şi bugetul de stat şi bugetele locale. În ultimul deceniu statul român a alocat circa 3,5% din PIB pentru sănătate, media europeană fiind de 7,7%.
Subfinanţarea cronică a sănătăţii şi a învăţământului a dus la dezagregarea sistemelor prin emigrarea forţei de muncă calificate şi demoralizarea celor rămaşi în ţară. Descentralizarea a produs haos administrativ şi perceperea acestor sisteme ca fiind consumatoare de resurse şi neperformante; dar dacă devin private, aceste probleme vor dispărea ca prin farmec, pretind unele „orientări politice”. Limitarea accesului la învăţământ (numărul de locuri „fără taxă” de la facultăţile de stat scade cotinuu) şi sănătate ar avea consecinţe sociale dezastruoase.
Dar statul nu este un simplu consumator al bunăstării, ci şi un producător de bunăstare: educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Efectul privatizării ar fi accentuarea polarizării sociale, în condiţiile în care oricum segmentul sărac este în extindere, după cum se arată mai departe în raport.
Politica reducerii cheltuielilor bugetare este o variabilă blocată. Bugetul nu poate fi redus prea mult şi tăierile nu rezolvă problemele grave. Reducerea cheltuielilor creează alte probleme, ce pot evolua spre disoluţia autorităţii statului şi încetarea păcii sociale.
Originea crizei se află în datoria externă (preponderent privată), deci soluţia ar fi politica economică.

Are România o politică economică?

Nu. De 21 de ani politicile guvernului s-au caracterizat printr-un fetişism al pieţei, atât interne, cât şi globale; statul trebuie să se amestece cât mai puţin în economie şi creşterea economică va veni „de la sine”. Am distrus capacităţile industriale (proprietatea statului „gras”), iar în agricultură am avut doar o politică haotică de restituire a vechilor proprietăţi. Colac peste pupăză, „globalizarea” economiei nu a dus la o lume echilibrată „global”, ba dimpotrivă.
„Este absolut necesar ca relansarea economiei să redevină un obiectiv naţional, susţinut de un larg consens social” este concluzia acestui capitol despre natura crizei din România.

II. Criza sistemului politic

Acest capitol conţine şi un material teoretic despre autoritatea statală şi procesele cognitive implicate în luarea deciziilor politice.
Variabila strategică a ieşirii din criză se află în sfera politicului. Deciziile din domeniul economic, financiar şi bugetar pot fi luate doar de sistemul politic, numai că acesta este blocat. Politica ostilităţii a înlocuit politica dialogului şi a construirii unui suport social pentru măsuri nepopulare de depăşire a crizei.
Obiectivul central al politicii guvernului, cel puţin la nivel de program, este reforma în toate sferele vieţii sociale şi politice (legi structurale, modificarea legii electorale, chiar a Constituţiei). Poate că dramatizarea crizei a fost folosită ca „un instrument de justificare a unui program ambiţios de schimbare a sistemului instituţional al României”. Proiectul de reformă alimentează conflictul politic. Problema nu mai este dacă aceste schimbări sunt necesare, ci teama că vor fi introduse forţat, cu „ignorarea altor puncte de vedere”. Antagonizarea a tot ceea ce ţine de politică creează un spaţiu favorabil schimbărilor prin forţă, cu un preţ: încălcarea procedurilor democratice. Parlamentul este blocat şi nu mai poate furniza cadrul democratic al discutării problemelor. Blocajul politic este adevărata problemă a crizei României.
Pentru a ieşi din blocajul politic variabila cheie nu este ce decizii se iau, ci cum sunt ele luate; este o problemă de procedură politică. Soluţia este ieşirea din ciclul autorităţii şi realizarea unei cooperări politice pentru a lua măsuri acceptate pe scară largă. În raport sunt discutate mai multe soluţii:
  • Menţinerea guvernului actual, erodat şi blocat, cu riscul acutizării conflictului politic şi explozii sociale;
  • Susţinerea unui nou guvern, cu acelaşi program, care ar avea acelaşi rezultat;
  • Guvernul actual/altul, cu o altă strategie de guvernare;
  • Consensul partidelor, pentru susţinerea unui nou guvern de criză;
  • Un guvern tehnocrat, care să aibă acelaşi obiectiv şi să guverneze pe baza unui minim consens administrarea ţării şi organizarea de alegeri;
  • Reconfigurarea parlamentului, rezultând un nou guvern, cu un alt program.
Conform raportului, un guvern tehnocrat ar putea funcţiona dacă ar avea mandat să organizeze alegeri anticipate sau ar crea un spaţiu de modificare a configuraţiei parlamentare. Soluţia imediată pentru deblocarea sistemului politic s-ar plasa în sfera preşedinţiei, prin trecerea la poziţia de preşedinte arbitru, constructor al solidarităţii şi al consensului politic anticriză.

III. Statul social

Din istoricul statului social am reţinut că statul modern a consolidat o serie de funcţii sociale ca instrument al dezvoltării sale economico-sociale. Indiferent de orientările politice, guvernele din statele dezvoltate nu au schimbat structurile fundamentale ale statului social.
Restructurarea economiei României la începutul anilor 1990 a avut şi un cost social. Statul a trebuit să-şi asume un rol în a compensa acest cost; tranziţia la altă formă de organizare economică trebuia însoţită de o protecţie socială. România a înregistrat o creştere a cheltuielilor sociale publice, dar mai modestă decât a altor ţări foste socialiste. Rezultatele economice dezamăgitoare ale tranziţiei româneşti au sporit costurile sociale.
Economia are un efect complex asupra statului social:
  • Direct: în perioadele de criză presează pentru reducerea statului social, dar accentuează necesitatea intervenţiei statului în susţinerea relansării economiei. În perioadele de prosperitate, economia oferă resurse suplimentare pentru funcţiile sociale ale statului;
  • Indirect: generând şi amplificînd crizele sociale, acţionează în sensul creşterii funcţiilor sociale ale statului.
Programele de dezvoltare constituie un factor important al amplificării rolului statului, inclusiv pe componenta sa socială. Criza economică a actualizat presiunea pentru compensarea costurilor sociale, de către stat. Guvernarea actuală a adoptat însă o politică socială contrară: reducerea funcţiilor sociale ale statului.
Dezbaterile despre statul social pun în discuţie doar o componentă a acestuia: asistenţa socială. După cum arată autorii în capitolul I al raportului, asistenţa socială în România este constant subfinanţată şi reprezintă doar o mică parte a sistemului de protecţie socială. Cheltuielile cu asistenţa socială nu depăşesc 1% din PIB.
Prezentarea statului social ca „stat asistenţial”, peiorativ, creează o imagine falsă cu efecte politice distructive.
Există 5 componente ale statului social:
  • Serviciile publice universale (sănătatea, învăţământul, asistenţa socială)
  • Sistemul de asigurări (sociale, de şomaj, de sănătate)
  • Suportul financiar universal de interes colectiv (familiile cu copii, persoanele cu handicap)
  • Suportul social focalizat pe cei în nevoie (venitul minim garantat, confundat adesea cu termenul de „asistenţă socială”)
  • Locuinţele.
În România, ca şi în alte ţări dezvoltate, în centrul statului social se află sistemul public de asigurări sociale. Considerând ponderea asigurărilor sociale în pachetul de transferuri financiare către populaţie, statul social român este mai mult un stat asigurator şi foarte puţin asistenţial.
Statul este un mecanism imperfect, dar cel mai eficient pentru gestionarea riscurilor sociale şi satisfacerea nevoilor colective.

IV. Ideologia statului minimal

Ca reacţie la criza economică a anilor ’70 a apărut ideologia statului minimal, aplicată în Marea Britanie de Margaret Thatcher, iar în SUA de Ronald Reagan. Principiului este dat de fundamentalismul pieţei: piaţa are surse internele ale creşterii continue ale economiei, asigurând mult mai eficient decât statul rezolvarea tuturor problemelor sociale. Intervenţia statului blochează creşterea economică. Toate serviciile sociale publice trebuie deplasate treptat spre logica piaţă. Consecinţa acestei viziuni este diminuarea statului: statul mic. Neoliberalismul lui Ronald Reagan a şocat prin principiile sale anti-stat: „Statul nu este soluţia la probleme, statul este problema”. Statul este cauza crizei economice; soluţia ar fi mai puţin stat. Funcţiile sociale ale statului urmau să fie drastic reduse; segmentul de populaţie devenit dependent de asistenţa socială va fi nevoit să se activeze economic.
După opt ani de guvernare Thatcher statul englez nu a devenit mai mic; cheltuielile sociale publice nu s-au diminuat în Marea Britanie.

În România s-a lansat o ideologie unică în Europa, care respinge principiile pe care se fundamentează statul social de mai bine de un secol; la 30 de ani diferenţă, România a preluat public temele ideologiei thatcheriste:
  • Statul social este parazitar. El nu are o funcţie suportivă pentru economie, ci preia o parte din resursele agenţilor economici şi le redistribuie unei populaţii devenită dependentă de asistenţa socială. Intervenţia statului împiedică funcţionarea normală a economiei.
  • Economia de piaţă asigură oportunităţi pentru toţi membrii societăţii. Indivizii trebuie să fie motivaţi să se înscrie în sistemul economic primitor.
  • Piaţa asigură satisfacerea optimă a nevoilor oamenilor. Indivizii sunt cumpărători raţionali, ce-şi distribuie optim resursele financiare. Economia de piaţă şi cumpărătorii liberi realizează nivelul optim al calităţii vieţii.
Conform ideologiei statului minimal, statul social are o serie de efecte negative asupra economiei:
  • Sărăcirea actorilor activi: întreprinzătorul este sărăcit prin impozite, taxe şi contribuţii sociale şi este mai slăbit prin redistribuirea socială, ineficientă, realizată de către stat.
  • Demotivarea economică, prin crearea dependenţei de stat a unei mari părţi din populaţie.
  • Creşterea canceroasă a statului, care îl exploatează pe producător prin impozite şi taxe, dar îl sărăceşte cu servicii sociale de proastă calitate şi scumpe din cauza ineficienţei sale.
Diagnoza privind statul social are două urmări imediate:
  • Sistemul de asigurări sociale este glisat în cel de asistenţă socială. Asigurările sociale sunt etichetate ca fiind parazitare. În plan politic, aici ar intra programul de privatizare a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea şi învăţământul – n. red.), în paralel cu deprecierea rapidă a serviciilor publice.
  • Un nou clivaj social. Societatea se scindează: între puţinii beneficiari de profit/corupţie sau salarii ceva mai mari şi cei cu salarii mici, şomeri, marginalizaţi profesional, familiile cu mulţi copii, bătrânii cu pensii tot mai mici.
Programul demantelării statului social

Sistemul public de pensii este ţinta prioritară a programului de dezmembrare a statului social. Politica de înlocuire treptată a sistemului de asigurări publice colective cu asigurări individuale administrate privat (Pilonul II) este instrumentul principal de marginalizare a sistemului public de asigurări sociale. De altfel, Banca Mondială a introdus o nouă condiţionalitate: creşterea contribuţiilor către Pilonul II şi scăderea celor către Pilonul I. Pilonul II este format din contribuţii ale salariaţilor, care se capitalizează; aceştia vor beneficia, la pensie, strict de acumularea individuală. Pensionarii Pilonului II se vor confrunta cu riscul fluctuaţiei economiei şi, mai grav în cazul României, unde există tradiţia ţepei, cu riscul deturnării ilicite de fonduri. Pensiile vor fi decuplate de responsabilitatea statului şi de solidaritatea inter-generaţională. Ei vor fi dezarmaţi în faţa riscului de a fi trăit prea mult.

Sistemul de asigurare a pierderii salariului (ajutorul de şomaj) a fost redus dramatic la începutul anilor 2000, fiind plafonat la un nivel scăzut.

În privinţa prestaţiilor sociale direcţia generală este de abandonare a celor universale în favoarea celor bazate pe testarea mijloacelor. Programul convenit cu Banca Mondială pentru perioda 2009-2011 prevede ca singura formă de prestaţie socială ce va beneficia de o extindere a finanţării să fie venitul minim garantat.

Autorii mai prezintă şi alte argumente şi date care îi duc la concluzia că deprecierea întregului sistem public prin subfinanţare sistematică şi atacul continuu la adresa credibilităţii sale reprezintă o strategie de promovare a statului minimal.

V. Societatea românească în criză

Criza a găsit România deja sărăcită şi cu o economie slabă. Criza socială este difuză; ea este şi foarte greu de cuantificat întrucât nu există indicatori sintetici ai crizei sociale. Semnalele crizei sociale sunt:
  • Sărăcirea accentuată a întregii colectivităţi
  • Criza instituţională: incertitudine în toate segmentele vieţii sociale: educaţie, sănătate, poliţie, administraţie publică, chiar şi justiţie
  • Degradarea stării de spirit colective: demoralizarea, neîncrederea în ceilalţi, în instituţiile statului şi a României în ea însăşi.
Veniturile populaţiei

După 21 de ani, PIB-ul este nesemnificativ mai mare decât cel din 1989. În acest interval economia s-a confruntat cu două crize majore, ce nu au crescut sensibil standardul de viaţă al populaţiei; acum trăim cea de-a treia criză.
Venitul per persoană este, în România, e cel mai mic din UE: 2.323 euro pe an (e vorba doar de venitul fiscalizat – n. red.).
De-abia în 2007 salariul mediu a atins nivelul celui din 1989. Salariul mediu a încetat să fie un indicator solid al standardului de viaţă întrucât:
  • Numărul de salariaţi s-a redus de la 8 mil. în 1989 la 4,1 mil. la sfârşitul lui 2010; salariul nu mai reprezintă principala sursă de venit a populaţiei;
  • S-a produs polarizarea salarială. Salariile mari au crescut semnificativ, iar cele mici au scăzut continuu. Între 2005-2009 ponderea salariaţilor cu salariul sub cel mediu a fost de circa 70%.
Veniturile din activităţi economice pe cont propriu: aceşti lucrători reprezintă 20% din populaţia ocupată, majoritatea în agricultură, la care se adaugă 1,5% patroni. Însă doar 4% din veniturile monetare ale gospodăriilor provin din activităţi pe cont propriu; ele sunt fragile, cu risc ridicat şi aducătoare doar de venituri modeste.
Economia informală a crescut în perioada de criză, reprezentând o strategie de asigurare a traiului într-un mediu economic ostil. Dar economia subterană produce doar o oarecare bunăstare personală, nu aduce venituri la bugetul statului şi contribuie la subdezvoltarea economică a ţării.
Munca în străinătate se dovedeşte de multe ori profitabilă pe plan individual; pentru stat, cei emigraţi sunt „ieşiri” de la bugetul de stat şi o pierdere a celor ce au fost calificaţi pe banii statului. Costurile sociale dramatice ale emigraţiei din motive economice le reprezintă cei 90.000 de copii cu părinţi plecaţi la muncă.
Pensiile au scăzut, ajungând în 2007 la nivelul celor din 1989. Numărul de pensionari a ajuns la 5,7 mil. Pensia medie a ajuns în 2009 la 55% din salariul mediu.
Alocaţia pentru copii s-a prăbuşit încă din primii ani după Revoluţie. Raportată la salariul minim, ea s-a depreciat de la 16% în 1989 la 7% din salariul minim brut în 2010, respectiv la 9% din salariul minim net.
Venitul minim garantat s-a prăbuşit rapid, după introducerea sa, la 50% din valoarea iniţială, respectiv 20% din salariul minim. În unele localităţi nu este acordat integral din cauza lipsei de resurse.

Sărăcirea reprezintă un cost social foarte ridicat al tranziţiei din România. Ea a cuprind toate grupurile sociale. Cel mai îngrijorător este faptul că afectează şi persoanele active economic; un loc de muncă salarial nu mai asigură ieşirea din sărăcie. Riscul de sărăcie al celor ce muncesc în România este cel mai mare din Europa: 17,9%, faţă de media continentală de 8,4%.

VI. Alegând o politică, alegem de fapt o anumită societate românească

Autorii raportului încearcă să răspundă la întrebarea: Ce riscă România dacă aplică politica statului minimal în continuare?
  1. Economia românească, chiar echilibrată bugetar, va rămâne o economie săracă.
  2. Vor domina locurile de muncă slab calificate.
  3. Bugetul de stat va fi cronic subfinanţat, cu o capacitate mică de a-şi realiza funcţiile de suport social.
  4. Riscul ca România să fie marginalizată economic şi politic în UE va creşte. Polarizarea economică în UE este o realitate şi există riscul ca Uniunea să renunţe la modelul de dezvoltare eonomică omogenă şi să accepte zone subdezvoltate.
  5. Societatea românească se va scinda:
  • clasa productivă economic se va polariza: cei mai prosperi şi cei care se zbat la limita sărăciei din cauza salariilor mici şi a erodării sistemelor de asigurare:
  • restul societăţii se va adânci în sărăcie; este un risc la care este expusă jumătate din populaţia ţării.
  1. Ţiganii sunt un caz special. Cea mai mare parte a lor, în creştere, se confruntă cu o serie de probleme economice, educaţionale, culturale, dar şi practici discriminatorii, în condiţiile în care politica de suport este blocată.
  2. Serviciile sociale fundamentale vor fi tot mai erodate şi greu accesibile segmentului sărac.
  3. Există un risc de creştere explozivă a criminalităţii.
  4. Pasivitatea civică şi reinstaurarea unei stări de teamă din cauza suspiciunii că puterea utilizează în sens represiv instituţiile care sunt create pentru apărarea cetăţeanului sunt deja un fapt.
  5.  În caz de catastrofe naturale sau război România va avea o capacitate redusă de reacţie.
Raportul ICCV se conformează standardelor ştiinţifice şi deontologice ale Institutului. El reprezintă un instrument, realizat de profesionişti, pentru a defini problemele cu care se confruntă România şi poate fi punctul de pornire al unei dezbateri publice, la sfârşitul căreia partidele ar trebui să ne prezinte soluţiile lor. Concret: ce politici ne propun?

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar