joi, 1 decembrie 2016

Poate ca ne vom trezi dupa aceasta zi

Poate ca ne vom trezi dupa aceasta zi .......Si ne vom lepada de cei ce ne-au tradat prin faptele lor , prin vorbele lor prin gindurile lor ! Poate ca minciuna si manipularea comunisto - securista nu va mai tine .....

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

   Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Când l-am cunoscut pe Cincinat Pavelescu aveam doar douăzeci și cinci de ani, iar el vreo cincizeci. Venise în casa mea adus de bunii prieteni Aurel Garoescu, pe atunci secretar general al Ministerului Justiției și Horia Oprescu, directorul Mișcărei Culturale a Municipiului București. În ciuda diferenței de vârstă, m’am înfrățit dela prima strângere de mână cu maestrul epigramei românești, laureat al premiului național de poesie, cu cel care avea să îmi fie mai târziu un prețios și neasemuit colaborator. Prietenia noastră rămase la fel de puternică până în ziua morții sale.
Cincinat PavelescuCincinat Pavelescu
Într’o seară, prin anul 1931, venise dela Brașov, unde funcționa ca procuror general la Curtea de Apel locală. Uitasem să adaog că Cincinat Pavelescu era de profesie magistrat. Sosise în aceiaș seară, venind dintr’o cursă în Orient, Petrică Lateș, comandant de vas, pe care îl vedeam doar arareori, atunci când vaporul făcea escală pentru câteva luni. Întâlnirea tuturor era prea importantă pentru ca evenimentul să treacă nesărbătorit.
– Unde mergem, maestre? îl întrebarăm pe Cincinat.
– Unde vreți voi. Să fie vinul generos, femeile frumoase și lăutarii buni.
Ne-am tocmit, ne-am răsucit, dar nu ne hotăram. Vin bun și femei frumoase găseai pretutindeni în București. Cât despre lăutari vestiți, erau câtă frunză și iarbă.
– Ce-ar fi dacă ne-am duce la „Puiul de Aur”?
– Se aproba, maestre! Haidem la „Puiul de Aur”!
Era o crâșmă micuță, așa cum întâlneai cu miile la București. Avea o curticică cu un singur arbore stufos la mijloc. Câteva mese de jur împrejur, iar pe pereți zăbrele de lemn alb încrucișate, cu zorele crescute ca niște șerpi verzui până la acoperișul caselor vecine. Specialitatea localului, precum glăsuia și firma, erau puii la frigare cu mujdei de usturoi. Rumeniți și mustoși, păreau de aur. Și dacă îți mai aducea patronul câțiva cartofi la fel de rumeni, ori vreo salată orientală cu tot soiul de verdețuri și mirodenii, sau niște murături în saramură, tari ca sânii de fecioară și lucioase ca merele domnești, apoi nu mai voiai să știi de durerile lumii. Bateria cu vin ruginiu și sifon la ghiață aștepta aburită pe scăunel să-i vie rândul, iar feliuțele de brânză albă de Brăila cu ceapă verde, tinerică, te îmbiau ca să-ți deschidă pofta de mâncare. Cât despre țuica bătrână de culoarea chilimbarului, se înșira pe tavă ca dorobanții, servită în ciocănele cu gâtul lung și burtă umflată.
Masa a fost împărătească. Cincinat dovedea o vervă de nedescris. Încântator cu fraza lui debordantă, torențială, părea un adevărat asalt de florete, cu împunsături și scăpărări, cu atacuri și eschive. A fost, dealtfel, unul dintre cei mai spumoși oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. În prezența lui nimeni nu mai vorbea fiindcă toți îl ascultau fermecați.
Când s’a sfârșit masa cu niște clătite gălbioare umplute cu dulceață de vișini, apoi cu prune brumării dela Pitești și pepeni verzi de Ialomița, zămoși și dulci ca zahărul, apărură cu temenelele ca la comandă, venind unul după altul ca la armată, trei lăutari negri ca noaptea. Erau Oprea Colțatu, salutând respectuos cu chitara în mână, urmat de Mitică Ciuciu, țambalagiul, și de un viorist adus de șale. Apropiindu-se încet, insinuant, începură să cânte „la ureche”. Melodii bătrânești și altele noui, picurau în surdină. Vinul de Dealu Mare ungea gâtlejul și ascuțea mintea, iar cântecul lăutarilor ne învăluia unduios, precum o catifea. Să fi tot fost pela ceasurile trei din noapte. Timpul zburase, cum zboară el de obiceiu când te simți tihnit, cu prieteni dragi alături, ori cu iubita lângă tine.
– Măi Opreo, băiatule, cântă-ne tu „Îți mai aduci aminte, Doamnă?” Dar ușor, ușor, de-abia să se audă.
– Să trăiți, Coane. Am înțeles. Vă servim imediat.
Se auziră estompate câteva acorduri de țambal, un plânset scurt de vioară, urmat de glasul insinuant și cald al țiganului. Nostalgica romanță, compusă pe însuși versurile lui Cincinat de către hoinarul atât de talentat, Ionel Fernic, suna ca un psalm în noaptea blândă de vară, în grădinița din strada Doctor Felix, de lângă Piața Buzești. Ascultam mișcați, privind la poetul căruia ochii pierduți în necunoscut i se umeziseră de lacrimi.
Când s’a sfârșit cântecul, maestrul l-a îmbrățișat pe Oprea Colțatu, strecurându-i, după obiceiu, o sută de lei în burta chitarei. Cincinat era tulburat cum arareori îl văzusem.
– Ei, măi băieți! De-ați ști voi ce poveste are cântecul acesta!
– Hai și ne-o spune, maestre! suntem numai urechi.
Fără să se mai lase rugat, Cincinat își începu spovedania, cu glasul grav, baritonal, istorisind aproape în șoaptă o întâmplare de demult, cu zeci de ani în urmă.
***
Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poesia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.
Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult. Adia vântul desprinzând ultimele frunze din arbori, așternându-le ca un covor de foșnet peste aleile pustii și triste. Nici o ființă omenească în tot cuprinsul parcului. Doar șuerul vântului printre ramuri despletite, un ciripit fugar de pasăre sperioasă și câte o lebădă lunecând ca o pată albă pe oglinda lacului. Mă așezai pe o bancă. Începuse să se întunece. Trăiam melancolia acelei înserări – „l’heure bleue” – cum atât de sugestiv o denumesc francezii, când într’adevăr natura se îmbracă în albastru, roz și violet, mai înainte de a se cufunda în întuneric.
Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.
– Sunteți parisian?
– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.
– Atunci sunteți de undeva din provincie?
– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.
– Străin?
– Da.
– Din ce țară?
– Din România.
– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.
– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.
Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.
Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:
– E foarte târziu și mă asteaptă gazda.
– Ai dreptate. Să plecăm.
După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.
– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.
– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.
Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.
Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…
La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară. Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară. Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.
Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda. M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.
– Procurorul Cincinat Pavelescu.
– Doamna și Domnul Colonel M.
Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:
– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?
Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:
– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…
Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.
Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.
Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam. S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.
Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse. Este cântecul pe care l-ați ascultat mai adineaori, e romanța trăită al carei ecou mă va urmări neîncetat, până la capătul vietii:
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Era târziu și era toamnă
Și frunzele se’nfiorau
Și tremurau în vântul serii
…………………………
Ți-aduci aminte și de seara
Cu-amurgu’acela violet,
Când toamna-și acorda încet
Pe frunza-i galbenă, chitara.
Pe lac ce’n lună s’argintase
Încet o lebădă trecea
Și pata-i albă se pierdea
În noaptea care se lăsase.
………………………….
Era târziu și era toamnă …
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Maestrul tăcuse. Un fior ne stăpânea pe toți laolaltă. Cerul se împurpura. O nouă dimineață își revărsa zorile asupra Bucureștilor.
***
La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, noi, prietenii din noaptea aceia îndepărtată, am pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:
Îți mai aduci aminte, Doamnă?


J. N. Manzatti

sâmbătă, 15 octombrie 2016

bancul nostru

Un dialog de dimineaţă:
- Scumpo, ştii, când mă bărbieresc dimineaţa, mă simt cu zece ani mai tânăr.
- Dar nu ai putea să te bărbiereşti seara?

La psihiatru:
Am venit pentru nevasta-mea. Are o idee fixa - ca cineva vrea sa-i
fure rochiile.
Cum asa ? intreaba psihiatrul
Pai, a angajat un individ pentru asta. L-am gasit ieri in sifonier.

- Cum se cheamă când ai mai multe soţii?
- Poligamie
- Dar două?
- Bigamie.
- Şi dacă ai o singură soţie, ce e?
- Monotonie…

Asistenta: Aţi văzut că în ultima vreme au venit pe lume foarte mulţi gemeni ?
Doctorul: Păi după cum merg lucrurile în ţara noastră probabil că le e
frică să vină pe lume singuri!

Un tânăr dentist îşi deschide noua clinică. A închiriat un loc drăguţ
şi l-a mobilat cu antichităţi. În aşteptarea pacienţilor, un bărbat
intră în cabinet. Dentistul, vrea să pară ocupat şi ridică receptorul
telefonului, vorbeşte la el ca şi cum ar face o programare. După ce
încheie “conversatia”, îl întreabă pe vizitator:
- Cu ce vă pot ajuta?
Bărbatul spune:
- Am venit să fac conexiunea la telefon.

- Ce a picat la bac?
- Tot liceul

Soţia în casă cu amantul, un tip bine făcut, când la uşă sună soţul,
un tip prăpădit, vai de el. Amantul deschide şi îl întreabă ce vrea.
- Păi, ştii… locuiesc aici şi… am venit să mănânc.
- Ciorbă făcută de o zi mănânci?
- Da!
- Ok, vino mâine!

Un ardelean se prezintă la cabinetul de boli venerice...
- Domnu' doctor, cred că m-am căptuşit cu oarece boală din acelea ruşinoase!
- Pesemne ca aţi avut contact cu o femeie necunoscută!
- Care necunoscută, domnu' doctor? Pe aia o cunoaste tăt oraşul...,

De câte feluri sunt conducatorii români ?
Little boss, Big boss şi scârBoss.

In Romania se zice ca cine n-a murit in iarna asta va regreta in iarna
viitoare. Multi oameni sint in dilema, nestiind ce-i mai bine: sa
moara in iarna asta de frig sau sa moara la vara de foame. Taxa de
inhumare se plateste de acum in valuta, fiindca decesul se considera a
fi parasirea definitiva a tarii.

- Care-i treaba la Suceava?
- Bei, mănânci şi stai dijeaba.

- Doctore, aici scrie ca trebuie sa iau pastilele astea in fiecare zi,
tot restul vietii…Asa e?
- Da, asa am scris.
- Va trebui sa trec foarte des pe la farmacie inseamna…
- V-am dat eu un tub…e mai mult decat suficient.

- Doamne, ajuta-ma sa gasesc de lucru.
- Ce meserie ai?
- Sunt gropar.

Seful politiei isi trimite subordonatii sa prinda toti homosexualii
din parcul Cismigiu.
La ora 1:00, seful vine in inspectie. Ii gaseste pe politisti in
fundul gol iesind din cite un tufis. Curios, ii intreaba:
- Ce faceti, bai, aici?
- Intindem o cursa, sefu!

Un ascultator:-Ce poti face cand doctorul iti interzice sa te apropii
de bautura?
Radio Erevan:-Incercati de la distanta....cu paiul.

Chelner, o scobitoare!
- Sunt toate ocupate...

-Nu e cazul să deschideţi gura atât de tare, îi spune medicul
stomatolog pacientului.
-Am înţeles că vreţi să intraţi cu cleştele...
-Da, însă doar cleştele intră, eu rămân afară...

Natura nu a înzestrat femeia cu putere fizica. Din acest motiv ea
stăpâneşte la perfectie arta violentei psihologice!

-Ati urmat recomandarea mea: o pastila inainte de masa si un coniac
mic la desert?
-Da, numai ca la pastile sunt cu zece zile in urma, iar la coniacuri
sunt cu trei saptamani inainte.

Intrebare : Ce animal îsi ţine pe spate organul ?
Răspuns : Calul poliţiei.

O blondina in avion se adreseaza stewardesei:
- Va rog sa-i spuneti pilotului sa nu depaseasca viteza sunetului. Eu
si prietenul meu dorim sa facem conversatie.

Inscriptie pe usa unui gay club: "Intrarea prin spate"

1 aprilie. Sotul se intoarce acasa cu 2 ore mai devreme. Sotia in pat
cu cel mai bun prieten. Omul, ridicându-si mâinile în sus:
- Mda ...Amuzantă păcăleală!

O scotianca ii face cadou sotului ei o lampa de citit.
Acesta primind cadoul zice:
- Risipitoareo! Acum trebuie sa ne cumparam si o carte.

-Vezi ca inspectorul care a fost luna trecuta a dispus sa fie marcate
toate vietuitoarele din ferma. Ai terminat?
-De ieri. Dar a fost taaaaare greu.
-Cu taurii, nu?
-Taurii ca taurii, dar sa vedeti cu albinele!

Oamenii de stiinta sustin ca organismul uman creste doar pana la 25 de ani.
Burta mea inca n-a aflat si cred ca si fundul meu se considera inca tanar..

Intrebare:
– E adevărat ca fasolea creşte potenţa bărbaţilor?
Răspuns: – Da, cu condiţia să fie consumată cu tot cu arac.

Ce diferenta este intre un teolog si un geolog?
De la cer la pamant.

Un scotian ii zice altuia:
- Am cumparat doua lozuri!
- Ce tampenie! Nu exista decat un automobil de castigat!

- Mama, pregateste-l pe tata! Am picat la examen!
- Tata a aflat si e deja pregatit! Pregateste-te si tu!

Care e diferenta dintre un optimist si un pesimist in cadere de la etajul 10:
Pesimistul: - Mooooor!
Optimistul: - Zboooor!

Ce bordel este ăsta? Nu aveti nimic de băut!
- Domnule, nici in alimentara de vizavi n-ai cu cine face sex. Dar
nimeni nu se plânge pe acest lucru!

Tatal îi spune fiului:
- Gata, s-a terminat cu distracţia. De mâine te duci la muncă. Doar
n-o să ne întreţină maică-ta pe amândoi!

Atunci cand un barbat ii spune porcarii unei femei se cheama...hartuire sexuala!
Atunci cand o femeie ii spune porcarii unui barbat se cheama...89.89.89..

Intrebare: Care-i definitia fidelitatii ?
Raspuns: Ratarea unei ocazii.

Doctorul catre pacient:
-Luati astazi doua pastile, iar maine, daca va treziti, inca doua!

Un pescar prinde in plasa balena de aur.
- Te rog, lasa-ma liber, iti indeplinesc 3 dorinte !
- Pe dracu ! Mergem la bijutier !

Pentru completarea listei iata cateva bancuri din seria Radio Erevan

Întrebare la Radio Erevan:
- Prietena mea este virgină şi eu am reţineri. Ce trebuie să fac?
Radio Erevan :
- Aşteptaţi un timp. Mai devreme sau mai târziu se va găsi cineva să o
facă în locul dumneavoastră.

Întrebare la Radio Erevan:
- Soţia mă înşeală de mai mult timp cu un tehnician. Ce pot face?
- Încercaţi să vă însuşiţi tehnica sa...

La Radio Erevan se întreabă:
- Într-un accident de maşină am ucis taurul de prăsilă al unui colhoz.
Este posibil ca să îmi fie cerut să îl înlocuiesc?
Radio Erevan răspunde:
- În principiu da. Întrebare este însă dacă vacile sunt de acord...

La Radio Erevan se întreabă:
- Se poate face comunism în Elvetia?
- Se poate, dar e păcat!

I: Se poate face dragoste cu fereastra deschisa?
R: Da, dar incercati mai bine cu o femeie!

1.      - De ce nu au elveţienii manele?
- Pentru că nu au duşmani.

2.  - Dacă o să continui să fac sex de 10 ori pe noapte pot avea
probleme mai târziu?
- Sperăm că da. Aşa ar fi drept!

3.  La Radio Erevan, un bătrânel întreabă:
- Ce pot să-i dau unei fete tinere şi frumoase, ca să pot s-o îmbrăţişez?
Radio Erevan răspunde:
- Cloroform.

4.  Un ascultător la Radio Erevan: Când se opreşte o româncă din vorbit?
Radio Erevan : La două ore după deces.

6.  Întrebare la Radio Erevan:
- Care este diferenţa dintre o poveste americană şi una sovietică?
- Povestea americană începe cu "A fost odată...", pe când cea
sovietică începe cu "Va veni vremea când..."

18.  - Ce este acela un impresar?
Radio Erevan : Este acea persoană fizică, de factură artistică, care
transformă curvele în lebede...

Daily Calendar