miercuri, 29 iunie 2011

Misterele satului Tasad

Tasad, satul din lumea de dincolo

Tasad, un sat mare, aflat la doi pasi de Oradea si de hotarele Occidentului. Un sat cu obarsii dacice, in care se crede si astazi ca sufletele mortilor se pot intoarce, la modul cel mai concret, printre vii. Atentie: urmeaza intamplari cutremuratoare. Povesti desprinse parca din epoci ancestrale sau din filmele de cosmar. Dar care dovedesc toate, pana la urma, un lucru foarte simplu: ca dincolo de moarte mai este, totusi… “ceva” *
Viorel, mortul cel harnic
Acum vreo 40 de ani, lui Ecaterina Mihaiului din Tasad i-a murit omul. S-a dus undeva in padure dupa lemne si, din cauza c-a obosit, a facut “aprindere la creier” si-n cateva zile a fost mort. Barbat tanar, om foarte bun la suflet. Si-l chema Viorel. Dar a murit nepregatit pentru moarte. Nevasta il indragea si Viorel o iubea. Aveau trei fete impreuna. De obicei, pe aici, prin satele astea vechi bihorene, oamenii cu inima curata isi presimt macar un picut dinainte sorocul. El insa nici nu se gandea la asa ceva. “A murit cu banat”, ca n-ar fi trebuit inca. A “banit de fete”si de nevasta lui, adica i-a fost mila sa le lase asa, prea devreme. Astfel ca, printr-o tainica putere a sufletului sau insetat…, s-a intors langa ele. Aparea serile. Si era trist, altfel decat cand era viu. Dar se ivea. Ecaterina si fetele il vedeau afara, in usa grajdului, imbracat la fel ca-n ziua inmormantarii, intr-un costumas cenusiu, cam ponosit si cam stramt la maneci. Asa venea el. Si ii zicea Ecaterinei: “Catita mea…”, cu privirea indurerata. “Catita mea, sa ai grija de fetele noastre…” Apoi se apuca de treaba prin poiata, de parca nici n-ar fi fost plecat. Aveau doi boi mari si el le dadea apa pana ii satura. Dadea si la cal. Inchidea “istalau’” (grajdul) c-un drug. Mergea si taia lemnele, tot asa absent, cu capul in pamant, pierdut cumva. Uneori, noaptea, ele auzeau in bucatarie “traoanca-troanca”, blidele cum se miscau. Si, cand se duceau dimineata, vasele nu mai erau tipate gramada in chiuveta, ci toate spalate si puse la locul lor. Facea saracul om tot ce facea si-nainte, ba chiar si treburi femeiesti, doar ca sa ajute si sa nu fie uitat. Se uimeau vecinele, spionand peste gard. Observau. Auzeau voci dinuntru. Discutii seara cu cineva invizibil. Uneori Ecaterina sau fetele erau plecate, sau se culcau devreme, insa dimineata-de-noapte intreaga ograda era pusa la punct de mana “cuiva”. Lemnele stivuite. Fanul adunat in capita. Sau urcat in pod. Totul. Inca de atunci au inceput banuielile.
Un lucru era cert: cel disparut “misca” lucruri din lumea reala. Ecaterina l-a vazut, nu o data. Vorbea cu el, se sfatuia cu el despre tot. Si fetele l-au vazut, muncind pe afara, in unele seri tarzii cand iscodeau la fereastra. Era “ca in carne si oase”. Si venea. Vreme de vreo jumatate de an a tot venit, dar femeia nu a zis asta catre nimeni. Mai intai fiindca-i era “asa” de oameni. Sa n-o creada exagerata, sau sa nu zica oaresice, ca nu i-a facut pomenile cum trebuie, inmormantarea, ori altele, cine stie ce. Apoi, de ce n-ar recunoaste, fiindca nici rau nu i-a facut al din lumea de dincolo, ci mai mult a ajutat-o sa biruie singuratatea. Era straniu, isi dadea seama. Infricosator, bineinteles. Cum altfel? Cand statea apoi sa se gandeasca la ce i se intampla, se infiora… toata. Dar n-a spus, a tot amanat. Si Viorel tot venea s-o ajute, la fel de palid si incercanat, in costumul lui gri stramt la maneci, iar ea il privea din usa, muncind, si nu zicea nimica decat atunci cand o intreba el, bland, cateodata. Intr-o seara s-a apropiat de dansa si i-a pus mana pe obraz: “Catita mea…”, si pe ochi avea lacrimi, ca parca vroia sa o ia in brate, dar cumva nu putea. Ecaterinei i-au ramas in minte degetele lui. Atat de reci. Subtiri, albastre, stravezii. O raceala adanca, venita parca din alta lume, “ca de sub lespedea mormantului”, zicea ea. Zile la rand a stat in casa si isi tot pipaia obrazul atins. Amintirea racelii aleia o obseda, parca ii intrase in adancul oaselor. Se gandea, se gandea. Nu mai putea suporta gandul. Si-ntr-o buna zi a iesit din casa, tragandu-si fetele de mana, pornind cu ele martore spre baba Stefanoaia, descantatoarea din capul satului. In ziua aceea… a spus.
Alti bantuiti care-au spus
A spus. A spus peste tot. Oricui o intreba, fara rusine. A spus ceea ce pana atunci nu se putea spune. Marturisirea asta a Ecaterinei a fost ca spargerea unei indelungi taine ce plutea tensionat peste intreaga asezare. Prima femeie care a indraznit sa rupa tacerea, dupa multa vreme. Atunci s-a aflat ceea ce de mult doar se banuia. De pilda, ca si Ciobu Judea, padurarul acela matahalos si “titanos” de pe Valea Morii, timp de 10 ani la rand, dupa deces, a venit la femeia lui acasa si se culca cu ea in pat intocmai ca un sot viu. “Mai maica, mai inteleapto, fa-mi ceva, dezvrajeste-mi ceva, ca iar ma pitiga Ciobu…”, a inceput sa zica Florita, nevasta-sa, prinzand curaj, catre aceeasi descantatoare. Apoi baba Floarea Petrii, zisa Cicaloaie. O muiere mai dracoasa, asa. Mult timp a tainuit noru-sa Ileana ca batrana se facuse strigoi si “ca-i producea ravagii” prin casa. Duhul ei azvarlea lucruri. Dezlega vacile in poiata. Misca masa prin odaie si-o izbea de pereti.
Tragea de pe mobile. “Venea si imborda patu’ cu perine si le tipa tite (toate) jos de pe pat. Tite jos! Tite jos! Cum le puneam la loc, iar imborda. Tite jos, prin aer!…” Trei ani de zile nora Ileana si cei doi fii ai ei au fost martori la aceasta forta invizibila. Trei ani, aproape noapte de noapte, pana la primul cantec al cocosului. Insa abia acum au avut curajul sa spuna.
Apoi au mai spus si altii, femei si barbati. Ca si lor li s-a intamplat. Si-au invins rusinea si povara unor raposati care le obsedau gospodariile de atata timp. Pataniile lor au renascut amintirea unor vremuri magice, in care la patru-cinci case din Tasad dadea tarcoale cate un suflet din lumea de dincolo. Asa era altadata – oamenilor li se aratau mai multe. Cei mai moderni au inceput sa tina toate aceste “intalniri” in secret, poate din teama, poate din rusine, poate si fiindca, cu toate relele indurate, macar asa tot nu ramaneau singuri in casele lor. Cand intrebi despre strigoi orice ins de pe ulita Tasadului, mai intai esti privit cu uimire. Cu uimire si suspiciune totodata. Apoi, daca insisti, omul incearca, cumva, sa evite subiectul: “Eee, au fost… Da’ astea-s povesti…”. Si abia la sfarsit, daca cumva reusesti sa te mai si imprietenesti putin, poti afla ca astea nu sunt chiar numai simple “povesti”. Ci aproape toti sunt convinsi si astazi ca duhurile raposatilor se pot intoarce acasa.
“Catita, de ce m-ai alungat?…”
In ce-o priveste pe Ecaterina Mihaiului, ea a murit nu de mult, acum vreo 3 ani. Cea dintai femeie care a avut curajul sa-si zica in public “baiul” ei. S-a dus atunci spre baba Stefanoaia, descantatoarea cea vestita pentru o cutare arta de-a “vedea” duhurile de dincolo. Baba a pus-o sa povesteasca totul in amanunt.O asculta tinand ochii inchisi straduindu-se parca sa vada ce se intampla in casa aceea bantuita. “Si tu il vezi ca viu, sau doar asa?”, intreba. “In realitate”, raspundea femeia. “Poti pune branca (mana) pa el?”.”Pot”, zicea. “Apai ma fata: du-te acasa si asteapta-l sa vie. S’apai cand vine, du-te panga (pe langa) el. Acolo fa-te ca scapi oarece pe jos. Un fus, un blid, ceva. Si vezi cum ii la picioare. Uite-te la picioare. La picioare! Acolo-i tot!” Femeia s-a dus. Cand a venit ailalta seara Viorel, ea a scapat un blid in fata lui. Si cu branca l-a atins jos, pe picior. In zori alerga, gafaind inspaimantata, spre baba Stefanoaia: “Ii ca calu’, maica’! Ca calu’ ii la picioare Viorelu meu, saracu’!…”. Cum de nu vazuse pana atunci? Smocuri de blana neagra ieseau pe sub pantalonasii gri ai costumului de inmormantare. Iar dedesubt… copita. Baba prevazuse asta. I-a facut un cantec de dezvrajire. Si i-a dat o porunca: atunci cand va ajunge inapoi acasa, daca el va mai aparea, sa nu mai vorbeasca cu dansul. Sa mearga pe langa el ca si cum n-ar fi. Sa nu se uite, sa nu-i raspunda, sa nu-si aminteasca. Ea a descantat, sa nu-si faca griji. Sa se gandeasca mereu ca el e doar duh, iar duhul, daca nu-i starnit, se rusineaza, se “descarneaza” si se risipeste cu timpul, ca un abure.
…”De ce nu vorbesti cu mine, Catita? Catita, de ce ma alungi de la casa ta?… Nu ma alunga de la tine, Catita mea…”. Cu capul in pamant, femeia plangea incet si muncea mai departe. De parca, cumva, el ar fi fost viu si ea moarta.
Iosivu, strigoiul singuratic
Aceasta intamplare recenta mi-a fost relatata de Floarea Judea, femeie din Tasad. O mestera a manuirii cuvantului viu. Una din cele mai respectate femei ale satului, tocmai fiindca a pastrat in inima ei toate aceste patanii vechi si valoroase, care i-au dat o anume stiinta a vietii. Are 72 de ani, treisprezece lanturi de pamant, doua vaci, patru porci, 57 de gaini, vie, gradina de legume – doar anul asta a facut 150 de kilograme de bulion – si marturiseste cu mana pe inima ca pana acum nu a suferit de absolut nici o boala afara de guturai. “Sanatatea ii mersul, picioarele!”, zice. “Daca poti mere de dimineata, n-ai cum sa mori de boala”. A vazut in total 15 oameni murind, chiar in clipa aia, pretinzand ca de fiecare data “a vazut” cum iese sufletul, ca un “ceva” concret, printre buzele omului. “Deodata sufla asa incetuuu-incetuuu, de doua-trei ori, si atunci iese “musca” din el. Sufletu’ iese prin suflu, prin gura omului, si macar trei zile zboara obligatoriu, asa ca o pasaruica de abure, panga casa. Musca. Nu pleaca de-acasa. Va zic, n-are cum sa nu fie ceva dupa. Ceva. N-are cum…”.
Apriga femeie, aceasta Floarea Judea. Teribila. Albul ochiului curat, limpede. Mintea agera, ca la 20 de ani. Zice ca ea, practic, n-are cum sa imbatraneasca. Doar sa moara, deodata, asa. “Si… na. Gata”. Credinta asta a ei ca trebuie sa fie ceva “dupa” ii da o putere mare. Nu se teme. Cu ochii ei a vazut. A vorbit de atatea ori cu Ecaterina Mihaiului, ascultand-o cu atentie, pana in cel mai mic amanunt, straduindu-se sa se pastreze lucida si sa observe daca femeia aceea nu suguieste. Cu multi oameni “vizitati” din Tasad, in ultima jumatate de veac, a vorbit. Iar povestile lor nu i se mai par chiar asa inspaimantatoare. In universul asta a trait inca de copila. O lume in care moartea nu poate fi decat o continuare fireasca a vietii. Asa. Ca n-are cum altfel…
Si ce dovada poate fi mai buna decat cazul lui Iosivu, un vecin de mai din jos de ea, omul care n-a murit nici dupa noua luni de la inmormantare, in mormant? L-a cunoscut. Pe el si pe nevasta lui, Saveta, femeia care l-a vazut de atatea ori intorcandu-se acasa dupa moarte, care a capatat si un diabet (din care a si murit, nu de mult) de la groaza aceea din noptile in care a tot fost pricolita. “El o fost on om pierdut asa…”, isi aminteste Floarea Judea. “O sezut tat ascuns, toata viata. Tat ascuns, tat ascuns. Nu i-o placut in societate. Traiau intr-o casuta de lemn de la marginea padurii, scutiti de ochii lumii. Am auzit ca el se-ascundea de jendari (jandarmi), ca ziceau c-ar fi ceva spion, nu stiu. Ca un fugalau o trait, mereu. Eu il stiam – on om ciudat, da’ nu mi s-o parut chiar asa diavolos. Mic de statura si bostorog bine, grasut asa. Si ce facea? Tat timpu’, draga, era prin padure. Sedea rezamat asa de pomi si citea. Tat citea. Tat citea pa carti. Il vedeai departe, prin codru. Apai ce citea, cine stie. Ca nu te puteai apropia de el, sa vezi ce studie. Si toata lumea se-ntreba de ce nu poate el deloc sedea in societate…”
Scena uciderii sale a ramas in memoria intregului sat. Jandarmii i-au incercuit casa intr-o seara de iarna – ningea bogat, cu fulgi mari. El s-a uitat pe fereastra si a inteles. I-a spus femeii sa imbrace fetele si sa iasa cu ele afara. Doar atat. Nu s-a speriat, nu s-a plans, nu le-a imbratisat la despartire, nici nu le-a spus vreun cuvant memorabil. Le iubea, ele stiau, cumva. Dar nu vroia “ca sa para”. Le-a zis sa mearga afara si pe urma s-a sezat inapoi, pe acelasi scaunel cu trei picioare de langa cuptor, calm, usor incruntat, privind parca mai mult in el insusi. De afara, jandarmii i-au strigat sa iasa. N-a raspuns. Au mai strigat o data. Casuta cu ferestre slab luminate a ramas cufundata in tacere. Atunci, ei au ridicat armele automate si au tras din toate partile. Muscau gloantele, de jur imprejur, lemnul casutei ca din povesti, ridicata cu truda de Iosivu si nevasta lui Saveta. De afara, din zapezi, femeia privea ca pierduta, fara lacrimi. L-au gasit mort, cazut pe podea, cu chipul la fel de calm si de usor incruntat. Cand il vedeai in sicriu, nu ziceai ca-i in jos tot ciuruit de arma. Era senin, deloc strambat la fata. L-au inmormantat. Si, dupa catva timp, a venit iar acasa…

Un par infipt in a doua inima
Cine-ar putea oare vreodata sa dezlege taina asta? De ce dupa moarte unii oameni se fac asa si altii altfel? Floarea Judea isi aduce aminte: “Se facea mata! Se facea broscoi! Ied! Catal! Si zbura prin casa cu putere, din colt in colt si tot pa ea! Pa ea! Sarea pa ea si-o izbea, asa, si-o absuturnea. Mata! Broscoi! In toate chipurile! Ca cu gura ei mi-o spus, biata muiere…”.
Asadar Iosivu s-a intors cu manie. Asa cum n-a fost niciodata, in toata viata lui. De ce? Nimeni nu poate sti. Poate fiindca n-a fost pazit bine si “l-a tresarit” (a sarit peste coparseul lui) vreo vietuitoare la priveghi sau la ingropaciune? Vreo mata sau alt animal necurat? Poate fiindca n-a fost inteles de semenii lui in timpul cat a trait? Greu de zis. Sapte luni de zile a tot venit, aproape seara de seara, iar Saveta n-a zis nimanui. Cum apunea soarele, inchidea zdravan usile, ferestrele, podul, chiar si hornul il astupa. “No, cum intra? Aparea inauntru. Pan pereti trecea parca, “vietatea”. Si sarea pa ea. Zbura in salt, catre dansa! Ea, saraca, plangea si isi facea cruce, da’ cu branca tat pa fatuta aia mica, ca s-o apere, sa nu-i faca priculiciu’ oarece la fata. Sapte luni de zile tat asa o trait in casa si n-o zis la nimeni. Dupa sapte luni o zis doar la anumite vrajitoare dinspre Bucuroaia. Alea i-o facut niste vraji tari, acasa si la mormant. Vraji tari, de viata si moarte. Da’ nu s-o prins.Mai grozav venea, al de-a paratului. Si atuncea femeia o spus si la oamenii din neamul ei. “N-ai ce face, de-acuma ii musai sa il dezgropi”, i-o zis cu totii, la noua luni de la moarte.
Na… Iarta-ne Dumnezeu. S-o dus tati seara si-o sapat in cimitir si-o dat capacu’ jos de pe coparseu. Si ce sa vezi, dragu’ mieu!… Iosivu era acolo, ‘nautru. Da-ntors. Nu cum l-o inmormantat, drept, cu fata in sus. Era pa laturoaie. Schimbat pa laturoaie, aproape ca cu fata-n jos! L-o intors si l-o vazut la fata – ca-n ziua cand l-o ingropat era. Ca viu. Neputrezat deloc! Paru’ si unghiile crescute. Rumenior in obraji, asa, si cu gura rosie. Si parca radea catra oameni. Asa ca l-o intors in coparseu si i-o bagat on par in piept. Un tapoi de carpen, in inima. S’apai cand i l-o batut in piept… mortu’ o deschis ochii! S-o strambat tat la fata, ca copilu’ ala de iese din pantecu’ mamei cu cazna mare. Si-o tiuit o data: “Iiiiihihiii!…” Da’ tare! S-o ingrozat toti care-o fost acolo si s-o dat in laturi, o sarit care-ncotro. “Iiiiihihiii!…”, o facut mortu’, zvarcolit, cu ochii deschisi, si cu paru-nfipt in inima. Ca un vuiet! S-o auzit tipatu’ asta peste tot satu’, departe. Si numa’ atunci, dupa vuietu’ asta mare, strigoiu’ o murit si-o putut sa scape de el. Cand i-o omorat si celalalta inima. Ca ai din lumea de dincolo doua inimi au. Una-i a trupului si-a pamantului, ce moare deodata cu ei. Da’ ailalta inima ii mult mai tare si nu moare asa repede. Poate sa mai traiasca si doi ani, zece ani, poate si suta de ani. Aceea, dragu’ mieu, aceea-i inima sufletului…”
Urmasi ai dacilor: tasedanii nemuritori

Paganism? Psihoza colectiva a unor femei ramase singure? Nici preotii n-au putut deslusi misterul asta vreodata. Cel de azi, Ionita Marian, e aproape depasit de situatie. Marturiseste sincer ca el, venetic in sat, n-are cum sa priceapa deplin aceste apucaturi precrestinesti. Si de ce numai aici? De ce n-au fost remarcate asemenea cazuri si-n alte asezari din apropiere? Cum de mai cu seama aici, in spatiul asta al Tasadului, ai morti se intorc in lumea celor vii? Floarea Judea imi arata peste acoperisul casei sale un deal impadurit caruia si azi satenii ii zic Cetataua: “De-acolo vin tate treburile astea batrane! Acolo o stat dacii, in varfu’ cetatii lor. Aceia erau adevaratii oameni, nu ai de acum. Erau oameni simpli, liberi, se rugau catra zeu’ lor si “contau” mai mult in suflet, decat trup. Si nu mureau, dragu’ mieu. Sufletu’ lor greu murea dupa. Acuma… ce sa zic? Tati oamenii batrani din sat or murit, ai stramosi. O mai fo’ unu aici, de 95 de ani, mai orijinal, da’ o murit si acela. Nu mai is batrani in sat nostru, dragu’ mieu…”.
Intr-adevar, o cetate dacica se afla acolo, pe coama Cetatelii. S-a vorbit si s-a scris despre ea. O fortareata teribila in care s-au gasit nu de mult vase de incinerare vechi de peste trei milenii si un intreg atelier dacic de bijuterii din argint – coliere, fibule si bratari purtate odinioara de preotii daci in ritualurile de vindecare ori in cele inchinate sufletelor mortilor. Ioan Judea, fiul Floarei, a insotit cativa arheologi renumiti spre misterioasa culme impadurita. Acest fiu are aproape 50 de ani si e abia revenit acasa dupa 12 ani de sedere in Italia. S-a intors fiindca – zice – se mistuia de dorul acestor locuri. “Ma chemau. Ma chemau parca inapoi. Satul, Cetataua, stramosii…”. De cand s-a intors a inceput sa se intereseze temeinic de vestigiile cetatii, de protejarea ei si a padurii ce-o acopera. A pornit el insusi prin sat sa culeaga povestile ultimilor batrani, pe care le considera “comoara”.Ma conduce pana la un unchi de-al sau de 76 de ani, Aurel Avram – pe uncheasul asta, atunci cand era flacau, tatal sau l-a dus odata pana in piscul Cetatelii ca sa-i arate un fel de turn. Un turn gol, ca un horn, despre care batranii au transmis pana azi c-ar fi fost varful unui templu facut chiar de mai-marii dacilor. “Ca un horn era asa, de doi pe doi. Adanc rau. C-aruncam cu chiatra si se auzea mergand pana-n adancime. Acolo, ‘nauntru dealului, sedeau ei, dacii. Aveau ei si-un fel de biserica ‘nauntru, unde zice ca-si ardeau mortii – acolosa, subt hornu’ al lung. Si mai era o intrare jos catra dansii – o poarta mare, se mai vedeau “rojiile” (gratiile) alea de fier acolo. Asta stiu eu din tata lu’ tata lu’ tata… De cand ii lumea. Ca subt dealu’ ala o fost o cetate mare, lasata de la daci…”.
Un templu dacic “din piatra”. Arareori asa ceva. Si totusi, absolut toate casele ceva mai vechi ale Tasadului – aproximativ 800 la numar – sunt facute numai si numai din piatra scoasa de acolo. Piatra trasa cu carele cu boi din varf de la Cetataua. Orice tasedan stie ca sus, in “cetatea dacilor”, a fost si inca mai este “chiatra cladita”, bucata mare si taiata-n unghi drept, slefuit, ce nu putea fi facuta decat de mana omeneasca. Majoritatea locuintelor de astazi au in temelii si-n ziduri bucati din fostul templu al lui Zalmoxis nemuritorul. Ba mai mult, aproape toti localnicii maturi sustin ca ei se trag “direct” din vechea semintie a dacilor care au trait sus, “in cetataua”, fara mult amestec de sange pana azi. In cronica veche a bisericii, un preot consemneaza, ca un fel de plangere: “O sama de enoriasi sufera si acum de anumite apucaturi de la stramosii lor. Fala si mandria de locul natal ii fac sa nu se prea amestece cu alti oameni din satele vecine. Rare cazuri de prietenie sincera sa se poata lega intre un tasedan si un alt om din alt sat”. Si se iscaleste. In curtea casei sale, Floarea Judea are o piatra careia ii zice “piatra stramoseasca de mostenire”. Mare, dreptunghiulara, cat sa poti sedea pe ea ca pe-o banca. Multi tasedani mai in varsta au in ograzi asemenea pietre. O-ntreb de cand o pastreaza aici, pe locul asta, iar Floarea-mi raspunde simplu, imediat, fara ezitare: “de 2000 de ani. De pe vremea lu’ imparatu’ Decebal, aici am pomenit-o tati din neamu’ nostru”. Si-mi mai spune ca, atunci cand o fi sa moara, ar dori sa fie privegheata nu in casa. Nu intre pereti. Ci sa ii puna sicriul afara, in iarba, cu capul lipit de piatra ei. Libera, in iarba, sub cer. Acolo sa o planga lumea, dac-o fi si-o muri. Acolo, langa piatra “de mostenire”. O piatra la care ea tine poate mai mult decat la o cruce. Decat doar la o biata cruce de dincolo, din cimitir.
sursa : formula-as.ro

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar