marți, 21 august 2012

IN UMBRA LUI HITLER


 CONCLUZII
A urmat faza ultimelor luări de cuvânt de către acuzatori; rechizitoriile lor au însemnat încheierea procesului, în ce ne priveşte, noi nu mai aveam de făcut decât o ultima declaraţie, întrucât urma să fie retransmisă integral la radio, această declaraţie finală căpăta o importanţă deosebită: era ultima posibilitate de a ne adresa propriului nostru popor, de a ne mărturisi vina, de a înfăţişa crimele săvârşite şi de a-i arăta astfel acestui popor înşelat o cale de ieşire din dilemă.
Cele nouă luni de proces ne-au marcat profund. Chiar Goring, deşi abordase procesul cu intenţia belicoasă de a se justifica, a vorbit în alocuţiunea sa finală despre crimele grave de care, lăsa să se înţeleagă, acum lua cunoştinţă şi a condamnat masacrele îngrozitoare pentru care, spunea el, nu are nici un fel de înţelegere. Keitel a dat asigurări ca ar prefera să moară decât să se mai lase implicat încă o dată în asemenea fărădelegi. Frank a vorbit despre vinovăţia care apasă asupra lui Hitler şi asupra poporului german. El i-a avertizat pe incorigibili „să nu o ia pe drumul nebuniei politice, căci acesta duce cu necesitate la ruină şi la moarte". Desigur, cuvintele lui fuseseră spuse pe un ton cam exaltat, dar exprimau exact şi ceea ce gândeam eu. Chiar Streicher a condamnat exterminarea evreilor de către Hitler. Funk a vorbit despre crimele îngrozitoare care îl umpleau de o ruşine profundă, Schacht s-a mărturisit cutremurat până în adâncul fiinţei sale „de nenorocirea nemaiîntâlnită pe care încercase s-o prevină", Sauckel, de asemenea, a spus că e „răvăşit până în fundul sufletului de atrocităţile ieşite la lumină în timpul procesului", pentru Papen „puterea răului se dovedise a fi mai mare decât cea a binelui", Seyss-Inquart a vorbit despre „excese înspăimântătoare", iar pentru Fritzsche „asasinarea a cinci milioane de oameni era un avertisment lugubru pentru viitor". In schimb, ei n-au recunoscut că participaseră la aceste evenimente.
Speranţa mea, într-un anume sens, nu a fost deşartă; culpa, juridiceşte stabilită, se aduna într-o mare măsură asupra noastră, a acuzaţilor. Dar, în această epocă nenorocită, în afară de infamia oamenilor, un nou factor îşi făcuse intrarea în istorie, diferenţiind această dictatură de toate modelele istorice şi urmând ca, în viitor, să sporească încă în importanţă, în situaţia mea, de principal reprezentant al unei tehnocraţii care, fără să se împiedice de scrupule, îşi angajase toate mijloacele împotriva umanităţii,2 am încercat nu numai să recunosc, ci şi să înţeleg ceea ce se întâmplase, în ultimul meu cuvânt, am declarat: „Dictatura lui Hitler a fost prima a unui stat industrial din această epocă a tehnicii moderne, o dictatură care, pentru a-şi domina propriul ei popor, s-a servit la perfecţie de toate mijloacele tehnice. Prin utilizarea unor asemenea mijloace, precum radioul şi microfonul, optzeci de milioane de oameni au putut fi aserviţi voinţei unui singur individ. Telefonul, telegraful şi radioul au permis celor mai înalte instanţe să-şi transmită imediat ordinele până la eşaloanele cele mai de jos, ordine care, din cauza înaltei autorităţi a organului care le emitea, erau executate orbeşte. Numeroase servicii şi comandouri au primit astfel, pe cale directă, ordine funeste. Mijloacele respective au permis exercitarea unei supravegheri foarte ramificate asupra cetăţenilor şi păstrarea secretului celui mai strict asupra unor acţiuni criminale. Neiniţiaţii ar putea să ia acest aparat de stat drept încâlceala aparent absurdă a cablurilor unei centrale telefonice. Or, tocmai ca pe o centrală telefonică, o voinţă putea, ea singură, să-1 utilizeze şi să-1 domine. Dictaturile anterioare aveau nevoie de colaboratori de calitate, chiar şi în funcţiile subalterne, de oameni capabili să gândească şi să acţioneze prin ei înşişi, în epoca tehnicii, un sistem autoritar poate renunţa la aceştia, mijloacele de comunicare fiind suficiente ca să-i permită mecanizarea activităţii organelor subordonate. Rezultatul este apariţia tipului de individ care primeşte un ordin fără să-1 discute."
Amploarea crimelor săvârşite în aceşti ani nu se explică numai prin persoana lui Hitler, ci şi prin faptul că el a fost primul care a utilizat pe scară largă mijloacele tehnice în scopuri distructive.
Mă gândeam la pericolul pe care 1-ar putea reprezenta în viitor o putere nelimitată, dispunând de imensele resurse ale tehnicii, o putere care s-ar servi de tehnică, fiind însă şi sclava ei; acest război s-ar termina prin folosirea rachetelor teleghidate, a avioanelor zburând cu viteza sunetului, a bombelor atomice şi prin perspectiva transformării lui într-un război chimic. Peste cinci sau şase ani, cu ajutorai unei rachete atomice deservite de cel mult zece oameni, s-ar putea distruge în câteva secunde centrul New Yorkului, ucigându-se un milion de oameni, sau s-ar putea, pe calea unui război chimic, declanşa epidemii şi distruge recoltele. „Cu cât se dezvoltă tehnica în lume, cu atât creşte pericolul... Ca fost ministru al unei industrii de armament foarte dezvoltate, este de datoria mea să lansez acest avertisment: un nou mare război se va termina prin nimicirea culturii şi a civilizaţiei umane. Nimic nu va împiedica ştiinţa şi tehnica dezlănţuite de a-şi înfăptui opera de distrugere a omului, opera pe care tehnicienii au început-o într-un mod atât de barbar în acest război..."
Am continuat: „Coşmarul multor oameni, această teamă de a vedea într-o zi tehnica dominând popoarele, a fost pe punctual de a deveni realitate în sistemul autoritar al lui Hitler. Orice stat din lume este expus astăzi riscului de a cădea sub stăpânirea terorii născute din tehnică, iar într-o dictatură modernă, acest lucru mi se pare inevitabil. In consecinţă, cu cât lumea devine mai tehnică, cu atât mai necesară este crearea unei contraponderi constând în creşterea libertăţii şi a conştiinţei individuale... De aceea trebuie ca acest proces să contribuie la stabilirea regulilor fundamentale ale coexistenţei tuturor oamenilor. Ce importanţă poate să aibă propriul meu destin după toate câte s-au întâmplat si în fata unui tel atât de înalt?"
După proces, situaţia mea, aşa cum o percepeam atunci, era disperată. Ultima frază din alocuţiunea finală nu reprezenta câtuşi de puţin o teoretică profesiune de credinţă; îmi încheiasem socotelile cu viaţa.4
Tribunalul nu a fixat o dată pentru pronunţarea sentinţei, rezervându-şi astfel timp pentru deliberare. Am avut cu toţii patrii săptămâni lungi de aşteptare. Tocmai în această perioadă de tensiune aproape insuportabilă, în ciuda faptului că eram epuizat de tortura morală a lunilor de proces, am citit romanul lui Dickens Povestea a două oraşe, a cărei acţiune se petrece în epoca Revoluţiei franceze. Autorul descrie cum prizonierii de la Bastilia priveau calm, uneori cu seninătate, spre destinul incert care-i aştepta. Eu însă eram incapabil de o asemenea libertate interioară. Acuzatorul sovietic ceruse pentru mine pedeapsa cu moartea.
La 30 septembrie 1946, în costume proaspăt călcate, ne-am aşezat cu toţii, pentru ultima dată, pe banca acuzaţilor. Tribunalul a decis să ne scutească de prezenţa fotoreporterilor şi a camerelor de luat vederi pe timpul cât a durat lectura motivării sentinţei. Proiectoarele, care până atunci luminaseră sala tribunalului permiţând înregistrarea fiecăreia dintre emoţiile noastre, au rămas stinse. Sala avea un aspect neobişnuit de trist când şi-au făcut intrarea judecătorii şi când acuzaţi, apărători, acuzatori, spectatori şi reprezentanţi ai presei s-au ridicat pentru ultima oară în faţa curţii. Ca în fiecare zi a procesului, preşedintele tribunalului, lordul Lawrence, s-a înclinat spre toate sectoarele sălii, inclusiv spre noi, acuzaţii, apoi s-a aşezat.
Judecătorii au luat cuvântul pe rând. Mai multe ore în şir au citit cu glas tare şi monoton capitolul cel mai trist din toată istoria germană. Condamnarea conducătorilor mi se părea totuşi că echivalează cu exonerarea poporului german de răspundere penală. Căci dacă Baldur von Schirach, care fusese, ani de zile, Fiihrerul tineretului german şi unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Hitler, dacă Hjalmar Schacht, iniţial ministru al Economiei însărcinat şi cu problemele înarmării, nu ar fi fost acuzaţi de a fi pregătit şi purtat un război de agresiune, cum s-ar fi putut pune atunci această vină în sarcina unui simplu soldat sau chiar a femeilor şi a copiilor? Dacă marele amiral Raeder, dacă adjunctul lui Hitler, Rudolf Hess, ar fi fost absolviţi de complicitate la crime împotriva umanităţii, cum s-ar fi putut inculpa un tehnician sau un simplu lucrător german? în plus, speram că acest proces va avea o influenţă directă asupra politicii de ocupaţie a puterilor învingătoare: ele n-ar putea să aplice împotriva poporului nostru ceea ce tocmai definiseră ca fiind de natură criminală. Cu aceasta aveam în vedere înainte de toate fapta care constituia principalul cap de acuzare împotriva mea: munca obligatorie.5
Apoi s-a citit motivarea sentinţei pentru fiecare caz în parte, fără ca verdictul să ne fie deocamdată comunicat.6 Activitatea mea a fost caracterizată cu o rece imparţialitate, în deplină concordanţă cu tot ceea ce declarasem la interogatorii. S-a reţinut împotriva mea rolul pe care 1-am avut în deportarea de lucrători străini şi faptul că nu m-am opus planurilor lui Himmler decât din motive tactice de producţie, neezitând să folosesc deţinuţii din lagărele de concentrare şi împingând la utilizarea prizonierilor de război sovietici în industria de armament, în plus, am fost învinuit că n-am arătat nici o preocupare morală sau umană atunci când am cerut mână de lucru, contribuind astfel la săvârşirea unei crime.
Nici unul dintre acuzaţi, nici chiar dintre cei care ar fi trebuit să se aştepte la o condamnare la moarte, nu s-a pierdut cu firea la auzul capetelor de acuzare formulate de tribunal. Au ascultat, fără să scoată un cuvânt, fără să-şi exteriorizeze în vreun fel sentimentele. Nici astăzi nu-mi vine să cred că am putut să rezist de-a lungul acestui proces, că nu m-am prăbuşit şi că am reuşit să urmăresc lectura textului de fundamentare a sentinţei, desigur cu nelinişte, dar şi cu destulă tărie sufletească pentru a-mi putea stăpâni emoţia. Flăchsner era foarte optimist: „Cu o asemenea fundamentare, veţi primi probabil patru sau cinci ani!"
A doua zi, noi, acuzaţii, ne-am văzut pentru ultima oara, înainte de a asculta pronunţarea sentinţei. Ne-au strâns pe toţi în subsolul Palatului de Justiţie. Unul după altul, am urcat într-un mic ascensor pentru a nu mai reveni. Sus, ni se citea verdictul, în sfârşit a sosit şi rândul meu. Am urcat, însoţit de un soldat american: o uşă s-a deschis şi m-am pomenit singur pe o mică estradă în sala tribunalului, faţă-n faţă cu judecătorii. Mi s-a întins o pereche de căşti, şi în urechi mi-a răsunat fraza următoare: „Albert Speer, condamnat la douăzeci de ani închisoare."
Câteva zile mai târziu, aveam să primesc textul sentinţei. Am renunţat la ideea de a face cerere de graţiere către cele patru Puteri. Orice pedeapsă cântărea puţin faţă de nenorocirea care se abătuse asupra lumii din cauza noastră. Curând, aveam să notez în jurnal: „Exista lucruri de care eşti vinovat chiar dacă ai putea găsi scuze, pur şi simplu pentru că dimensiunea crimelor întrece atât de mult orice măsură, încât, în faţa lor, orice scuză omenească devine insignifiantă."
Astăzi, la un sfert de veac după aceste evenimente, asupra conştiinţei mele apasă nu numai nişte greşeli izolate, mai mult sau mai puţin grave. Vina de-abia dacă mi se şterge în raport cu unele cazuri particulare. Ceea ce rămâne, înainte de toate, este participarea mea la ansamblul evenimentelor. Nu numai că luasem parte la un război de ale cărui scopuri imperialiste noi, cei din cercul restrâns al puterii, nu ne-am îndoit niciodată. Prin energia şi capacităţile mele, eu chiar am contribuit la prelungirea cu multe luni de zile a războiului, în vârful domului ce urma să împodobească noul Berlin, plasasem acel glob pământesc pe care Hitler voia să-1 stăpânească nu numai la modul simbolic. Rezultatul acestui expansionism urma să fie subjugarea naţiunilor lumii. Eu ştiam că se dorea ca Franţa să fie coborâtă la nivelul unui stătuleţ, Belgia, Olanda şi Burgundia să fie încorporate în Reichul lui Hitler, polonezii şi sovieticii să dispară ca naţiuni şi sa devină popoare de iloţi. Faţă de cine voia să-1 audă, Hitler nu-si ascunsese niciodată planul de exterminare a poporului evreu, îl proclamase în mod deschis în discursul său din 30 ianuarie 1939.7 Or, fără să fi fost vreodată complet de acord cu Hitler, eu proiectasem edificii şi produsesem arme care au servit scopurilor lui.
La închisoarea Spandau, unde mi-am petrecut următorii douăzeci de ani ai vieţii mele, am fost păzit de cetăţeni aparţinând a patru naţiuni împotriva cărora organizasem războiul lui Hitler. Ei au format, împreună cu ceilalţi şase deţinuţi, anturajul meu cel mai apropiat. Astfel am aflat amănunte despre efectele activităţii mele. Mulţi dintre ei erau îndoliaţi după cei pe care-i pierduseră în acest război. Mai ales printre gardienii sovietici nu era unul care să nu-şi fi pierdut o rudă foarte apropiată, un frate sau chiar tatăl. Şi totuşi, ei nu m-au făcut niciodată să simt partea mea de vinovăţie personală, niciodată nu mi-au adresat un cuvânt de reproş. Pe treapta cea mai de jos a existenţei mele, în contactul cu aceşti oameni simpli, am cunoscut ceva ce n-are nici o legătură cu regulamentul unui loc de detenţie, am cunoscut sentimente autentice: simpatia, solidaritatea, înţelegerea umană... In ajunul numirii mele în func-ţia de ministru, întâlnisem în Ucraina ţărani care mă ajutaseră să scap fără degeraturi. La data aceea, încercasem numai o stare de emoţie, fără să înţeleg cu adevărat. Acum, după ce totul se consumase, trăiam din nou, mai presus de orice duşmănie, experienţa bunătăţii umane. Acum, în sfârşit, voiam să înţeleg. Este şi ceea ce am dorit prin cartea de faţă.
în 1947, în celula mea de Ia Spandau, scriam: „Această catastrofa a învederat fragilitatea edificiului civilizaţiei moderne construit de-a lungul veacurilor. Acum o ştim: edificiul în care trăim nu este asigurat împotriva cutremurelor. Prin impulsuri negative, care se potenţează reciproc, mecanismul complicat al lumii moderne se poate deregla într-un ritm irezistibil. Nici o voinţă n-ar putea opri acest proces dacă automatismul progresului ar agrava fenomenul depersonalizării omului, atrofiindu-i tot mai mult simţul răspunderii."
Ani decisivi ai vieţii mele i-am consacrat tehnicii, uluit de performanţele ei. Acum, la sfârşit, faţă-n faţă cu ea, mă încearcă îndoiala.

POSTFAŢA
Cu această carte am intenţionat nu numai să descriu trecutul, ci si să lansez un avertisment pentru viitor, încă din primele luni de detenţie, încă de la Nurnberg, nevoia de a mă uşura de aceste amintiri apăsătoare m-a împins să aştern pe hârtie însemnări amănunţite. Acesta a fost şi resortul care m-a mânat spre noi studii şi cercetări în anii 1946 şi 1947, până în momentul în care m-am decis, în martie 1953, să-mi redactez, într-un mod coerent, memoriile. A fost un avantaj, sau un dezavantaj, faptul că acestea s-au înfiripat în condiţiile unei singurătăţi deprimante? în epoca aceea, am fost adesea frapat de severitatea cu care-i judecam pe alţii şi pe mine însumi. La 26 decembrie 1954 am terminat redactarea amintirilor.
Când, la l octombrie 1966, am fost pus în libertate şi am părăsit închisoarea de la Spandau, mă aflam deci în posesia a mai mult de două mii de pagini scrise cu mâna mea; înainte de a reface totul şi de a redacta prezenta autobiografie, am completat aceste materiale cu date extrase din documentele ministerului meu, păstrate la Arhivele Federale din Koblenz.
Datorez recunoştinţă domnilor WolfJobst Siedler, director al Editurilor Ullstein şi Propylăen, şi Joachim C. Fest, membru al comitetului de lectură al aceloraşi edituri; timp de doi ani, am găsit într-înşii nişte valoroşi interlocutori, întrebările lor presante mi-au inspirat o bună parte din consideraţiile generale ale acestei cărţi, precum şi explicaţia pe care am dat-o evenimentelor abordate din punct de vedere psihologic şi istoric. Ca urmare a convorbirilor noastre, imaginea generală despre Hitler, despre sistemul său şi despre propriul meu rol, aşa cum o aşternusem eu pe hârtie în prima variantă a amintirilor, a fost confirmată şi precizată.
Datorez de asemenea recunoştinţă dr. Alfred Wagner, de la UNESCO - Paris, dr. Thomas Trumpp, consilier la Arhive, şi doamnei Hedwig Singer, de la Arhivele Federale din Koblenz, precum şi lui David Irving, care mi-a permis să preiau anumite pasaje din jurnalele încă inedite ale lui Jodl şi Goebbels.

SURSA :Albert Speer
ÎN IN UMBRA LUI HITLER Memorii

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar