luni, 6 august 2012

Democraţia: model şi realitate. Elveţia


Democraţia: model şi realitate. Elveţia
 NOŢIUNI GENERALE DESPRE DEMOCRAŢIE 
Termenul „democraţie”, din punct de vedere etimologic, provine de la cuvintelegreceşti
Demos şi cratos care semnifică popor şi putere, ceea ce s-ar traduce prin„puterea poporului”. Prima democraţie, înţeleasă ca un sistem de guvernare şi exercitare a puterii, a apărut în perioada Antichităţii în Grecia. Filosoful Aristotel a fost cel care a prezentat în lucrările sale regimurile politice şi a analizat pentru prima dată regimuldemocratic, luând în considerare două aspecte: numărul conducătorilor şi mijloaceleconducerii. În concepţia sa, democraţia era o formă de guvernământ impură: „Ceea cedistinge în mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia şi bogăţia; oriunde putereaeste în mâna bogaţilor este oligarhie; oriunde puterea este în mâna săracilor estedemagogie”
. Indiferent de limitele caracteristice democraţiei ateniene (se aplica în cadrulunei comunităţi restrânse, se baza pe egalitatea reală a cetăţenilor conferită de proprietate,avea o sferă de cuprindere socială îngustă etc), aceasta a fost reprezentativă pentru acea perioadă istorică şi a contribuit la conservarea unor principii de bază pentru conturareademocraţiei moderne, cum ar fi: egalitatea tuturor cetăţenilor în exercitarea puterii,alegerea reprezentanţilor puterii sau posibilitatea revocării lor din funcţii.În perioada feudală, democraţia a cunoscut o perioadă de regres datorită dominăriicurentului absolutist monarhic şi abia în secolul al XVII-lea, odată cu apariţiareprezentanţilor şi teoriilor dreptului natural, aceasta cunoaşte o perioadă de dezvoltare pe plan teoretic. Următorul moment în evoluţia sa istorică îl constituie teoria contractualistă,care prin viziunea pe care o promova asupra constituirii statului (un contract între cetăţenişi autoritate pe baza bunei înţelegeri şi a delegării), dar şi asupra posibilităţii înlăturăriicelor ce guvernează dacă nu îşi exercită obligaţiile din contractul social, face cademocraţia să fie văzută acum şi ca o formă de guvernare practică care poate fi impusă de popor.Democraţia, ca formă de guvernare, a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, atât pe plan conceptual, cât şi în plan practic, în perioada societăţii capitaliste moderne.
 Definirea şi înţelegerea modului de funcţionare al democraţiei a suscitat un mareinteres pentru o multitudine de gânditori şi teoreticieni politişti, şi tocmai din acest motivexistă o varietate foarte largă de definiţii, principii, valori, modele de funcţionare aleacestei forme de guvernare, dar, din toată literatura de specialitate se pot extrage câteva principii şi valori care s-au dovedit a fi vitale pentru ca un regim să poată fi catalogatdrept democratic. În primul rând, elementul central al oricărui sistem politic, statul,trebuie să se bazeze şi să funcţioneze conform legii, adică să fie un stat de drept.Existenţa pluralismului şi pluripartidismului politic şi ideologic constituie şi ea un principiu sine qua non al democraţiei. Orice regim democratic trebuie să aibă la bază oConstituţie care să stipuleze şi să garanteze drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, principiiledeţinerii şi exercitării puterii (principiul separaţiei puterilor în stat fiind de o majorăimportanţă) etc. De asemenea, democraţia nu poate fi concepută într-un mod abstract,tocmai de aceea ea trebuie să cuprindă toate sferele societăţii, de la nivel micro la nivelmacro social. Instituţiile locale şi centrale trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi săacţioneze în conformitate cu acestea, respectând în egală măsură drepturile şi libertăţilecetăţenilor.După cum afirma şi Robert Dahl, atunci când se discută despre democraţie, ceeace produce cea mai mare confuzie în rândul oamenilor, este faptul că democraţiareprezintă atât un ideal, cât şi o realitate. În concepţia sa, democraţia este un proces încadrul căruia cetăţenii obişnuiţi exercită un control relativ mare asupra liderilor lor 
.Tocmai pentru a clarifica viziunea asupra acestui sistem de guvernare, autorul schiţeazăcâteva criterii
care ar trebui îndeplinite de o formă de conducere, pentru ca aceasta să poată fi numită democraţie:1.Participare efectivă – toţi cetăţenii ar trebui să aibă posibilităţi egale şi realede exprimare şi statuare a părerilor pe care le au privind politica care ar trebuiurmată
2.Egalitatea la vot – fiecare membru al societăţii trebuie să aibă dreptul la vot,iar voturile trebuie să aibă aceeaşi pondere, indiferent de persoana care l-aacordat, adică să fie considerate egale.3.Înţelegerea luminată – trebuie să se acorde şanse egale şi o perioadă de timprezonabilă cetăţenilor pentru a se informa asupra unor posibile politicialternative şi asupra consecinţelor lor, pentru a putea decide în cunoştiinţă decauză.4.Controlul asupra agendei – politicile trebuie întotdeauna să fie deschisemodificărilor, în situaţia în care se doreşte schimbarea acestora.5.Cuprinderea adulţilor – drepturile încorporate statutului de cetăţean trebuie săse acorde majorităţii sau tuturor adulţilor.
FORMELE DEMOCRAŢIEI 
Democraţia îmbracă două forme: directă şi reprezentativă. Cea directă, presupuneca toţi membrii unei societăţi să participe la luarea deciziilor de interes public, pe cândcea reprezentativă presupune delegarea unei persoane sau a unui grup restrâns de persoane alese din cadrul societăţii care să se ocupe de problemele publice şi săreprezinte în mod legal interesele cetăţenilor, adică „guvernarea se face prin reprezentare,nu persoanl”
.Democraţia antică putea fi considerată o democraţie directă, dar nu în sensul strictal conceptului, deoarece existau şi atunci guvernanţi şi guvernaţi, dar, cu toate acestea,era un sistem în care conducătorii şi cei conduşi se aflau într-o relaţie directă. Sartoriafirmă că, o democraţie directă, aşa cum o practicau grecii, ar necesita implicarea politicătotală din partea cetăţenilor, ceea ce ar duce inevitabil la producerea unor dezechilibre înviaţa socială. Procesul decizional în cadrul sistemului indirect se desfăşoară pe mai multenivele, ceea ce determină un anumit control asupra deciziilor, spre deosebire de forma deguvernare directă. În ceea ce priveşte, aplicabilitatea democraţiei directe, acelaşi autor mai sus menţionat, susţine că ar fi posibilă aplicarea acestei forme, cu respectareaanumitor condiţii (un număr relativ restrâns de persoane, spaţiul geografic în cadrulcăruia se aplică democraţia directă să fie şi el restrâns, participarea reală şi eficientă a cetăţenilor la viaţa publică şi politică, cu riscul neglijării celorlalte aspecte ale vieţiisociale
, care însă în societăţile contemporane nu se mai regăsesc, şi din acest motivguvernarea după acest sistem ar produce mari dezavantaje şi ar fi total ineficientă pemăsură ce numărul participanţilor ar creşte.Trebuie menţionat faptul că elemente ale democraţiei directe se regăsesc înformele de guvernare contemporane, cum ar fi: referendumul, adunările locale saugenerale, scrutinele pentru alegerile prezidenţiale sau pentru demiterea preşedintelui unuistat (de exemplu, referendumul care a avut loc în România pentru demiterea preşedinteluiTraian Băsescu).
 MODELE ALE DEMOCRAŢIEI 
Arend Lijphart a fost cel care a dezvoltat modelul democraţiei consensualiste(consociaţionistă, consociaţională) în opoziţie cu cel al democraţiei majoritare. Esenţamodelului majoritarist este aceea că guvernarea este realizată de majoritatea poporului şiîn concordanţă cu interesele şi dorinţele acestei majorităţi
. Modelul consensualist presupune ca puterea guvernamentală să fie deţinută de un cartel al elitelor politice caresă aibă drept obiectiv construirea unei democraţii stabile în condiţiile unei culturi politicesegmentate şi ale unei societăţi plurale, adică „societăţi care sunt puternic divizate de-alungul unor linii religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice sau rasiale însubsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canalede comunicare”
.Când se întâlnesc astfel de societăţi, guvernarea conform modeluluimajoritar este nedemocratică şi periculoasă, deoarece minorităţile care nu au acces la putere, se vor simţi excluse şi treptat îşi vor pierde încrederea în regimul politic. În acestecondiţii, este necesar să se construiască o formă de guvernare care să fie bazată peconsens, negocieri, compromisuri. Elveţia este statul care încorporează cel mai binecaracteristicile unui regim democratic consensualist, dar şi Belgia se încadrează înaceastă categorie.În viziunea lui Lijphart, există nouă condiţii care favorizează stabilirea într-o societate aunei democraţii consensualiste şi care ajută la funcţionarea acestui sistem:
federal de guvernare, care are drept particularităţi o puternică descentralizare, care semanifestă atât la nivelul cantoanelor, cât şi la nivelul comunelor. Aceste unităţi politico-administrative se caracterizează printr-o puternică autonomie şi independenţă faţă destatul federal, având putere de acţiune şi de decizie în nenumărate domenii, ceea ce leoferă posibilitatea de auto-guvernare, conform criteriilor proprii.Un alt element ce defineşte democraţia consociaţională este rigiditateaconstituţională, care se regăseşte şi în statul elveţian. Constituţia Federală poate fimoficată numai cu îndeplinirea unor majorităţi speciale. În vederea amendăriiConstituţiei trebuie să se organizeze un referendum care să obţină votul pozitiv nu numaia majorităţii populaţiei elveţiene, dar şi a cantoanelor 
. Această ultimă condiţie,aprobarea şi de către majoritatea cantoanelor, oferă drept de veto populaţiilor cantoanelor mici din Elveţia, care constituie mai puţin de 20% din numărul total al cetăţenilor, în ceeace priveşte o eventuală modificare constituţională. Aceasta demonstreaza, încă o dată, căfuncţionarea sistemului de guvernământ elveţian, se bazează pe consensul tuturor grupurilor care alcătuiesc statul federal.În concluzie, democraţia consensualistă elveţiană este o soluţie viabilă încondiţiile în care statul este fragmentat de o diversitate de clivaje care determină existenţaunei societăţi profund divizate, în care convieţuiesc diferite etnii, culturi, religii. Acestmodel de guvernare evită adoptarea deciziilor cu majoritate prin intermediul negocierilor şi a compromisului, elemente esenţiale, mai ales, în probleme ce ţin de minorităţileculturale. Experienţa Elveţiei a demonstrat că, pe termen lung, rezolvarea paşnică aconflictelor culturale necesită un respect mutual între grupurile culturale şi dezvoltareaunor valori comune interculturale. De asemenea, este o formă de guvernământ lentă, carenecesită timp pentru a se definitiva şi pentru a funcţiona, dar tocmai aceste caracteristicievită declanşarea unor conflicte în cadrul societăţii plurale elveţiene. Într-adevăr,compromisul politic nu este întotdeauna inovativ, dar aceasta nu reprezintă neapărat undezavantaj, mai ales în cadrul unor state fragmentate etnic şi cultural. Regulareprezentării proporţionale, pe lângă faptul că asigură funcţionalitatea sistemuluimultipartidist, are şi o valoare simbolică care determină respectul reciprooc al grupurilor din interiorul societăţii. Deşi unele elemente ale acestui model de democraţie, pot fi
Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene, Titlul al IV-lea, Capitolul al II-lea, p.
considerate de unii critici, ca fiind mult prea rigide sau stabile, acestea pot face faţă presiunii de a schimba regulile de funcţionare şi organizare a statului în situaţii deconflict. Pe de altă parte, federalismul ca mecanism în cadrul democraţiei consensualiste,oferă autonomie pentru diferitele segmente ale societăţii. Analizând trecutul Elveţiei,modul special al acesteia de guvernare, se poate afirma, cu siguranţă, că democraţiaconsensualistă este singura posibilitate pentru un stat divizat şi multicultural să existe încondiţii de stabilitate şi să se asigure condiţiile necesare pentru dezvoltarea acestuia.ANEXA 1UTILIZAREA INSTRUMENTELOR DEMOCRAŢIEI DIRECTE ÎN ELVEŢIA1874-2007
Instrumenteledemocraţiei directeTotal VOTĂRIAPROBATE
 DA
RESPINSE
 NU 
Referendumuriobligatorii20615452Referendumuriopţionale1618873Iniţiative populare16215147Sursă: Biroul Federal de Statistică, Cancelaria Federală16

BIBLIOGRAFIE
1.ALEXANDRU, Ioan, IVANOFF, Ivan V., GILIA, Claudia,
Sisteme politico-administrative europene
, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 20072.ARISTOTEL,
 Politica
, III, Editura Antet, Bucureşti, 19963.BOGDANOR, Vernon (ed.),
The Blackwell Encyclopaedia of Political Science
,Editura Blackwell Publishers, Oxford, 19924.CUNNINGHAM, Frank,
Theories of Democracy: a critical introduction
, EdituraRoutledge, Londra, 20025.DAALDER, Hans (ed.),
 Party Systems in Denmark, Austria, Switzerland, The Netherlands and Belgium
, Editura Frances Pinter, Londra, 19876.DAHL, Robert A.,
 Despre democraţie
, traducere de Ramona Lupaşcu, EdituraInstitutul European, Iaşi, 20037.LANE, Erik,
 Democracy: a comparative approach
, Editura Routledge, Londra,20038.LIJPHART, Arend,
Modele ale democraţiei
, traducere de Cătălin Constantinescu,Editura Polirom, Iaşi, 20069.LINDER, Wolf,
 Democraţia directă în Elveţia
, Editura Swiss Embassy,Bucureşti, 200810.LINDER, Wolf,
Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies
, Editura MacMillan Press LTD, Londra, 199411.LUTHER, Kurt Richard, DESCHOUWER, Kris (ed.),
 Party Elites in Divided Societies: Political Parties in Consociational Democracy
, Editura Routledge,Londra, 199912.SARTORI, Giovanni,
 Ingineria constituţională comparată 
, traducere de GabrielaTănăsescu, Editura Institutul European, Iaşi, 200813.SARTORI, Giovanni,
Teoria democraţiei reinterpretată 
, traducere de Doru Pop,Editura Polirom, Iaşi, 199914.Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene de pe site-ul oficial alAdministraţiei Federale elveţiene:www.admin.ch17

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar