Cea mai bună opţiune era meseria de arhitect, din domeniul căreia îmi însuşisem atâtea cunoştinţe încă din fragedă tinereţe. Prin urmare, spre marea bucurie a tatălui meu, m-am hotărât să devin arhitect, la fel ca el şi ca tatăl lui.
întrucât eram în plină inflaţie, primul semestru 1-am făcut, din motive financiare, la Şcoala Superioară Tehnică din învecinatul Karlsruhe. Trebuia, de aceea, să-mi ridic săptămânal banii ce mi se cuveneau, fabuloasa sumă devenind la sfârşitul fiecărei săptămâni egală cu zero.
Aflându-mă, pe la mijlocul lui septembrie 1923, într-o excursie cu bicicleta prin Pădurea Neagră, notam: „Foarte ieftin aici! 400 000 de mărci pe noapte şi l 800 000 de mărci cina; 250 000 de mărci litrul de lapte." Şase săptămâni mai târziu, cu puţin înainte de sfârşitul inflaţiei, un dejun la restaurant costa între zece şi douăzeci de miliarde de mărci şi, la aceeaşi data, la cantina studenţească, mai mult de un miliard, ceea ce era egal cu şapte pfenigi de aur. Pentru un bilet de teatru plăteam între trei şi patru sute de milioane de mărci.
Din pricina acestei catastrofe financiare, familia mea s-a văzut nevoită să vândă unui concern casa de comerţ şi fabrica moştenite de la bunicul, primind însă pentru o parte din valori bonuri de tezaur în dolari. Acum aveam lunar 16 dolari cu care, eliberat de orice grijă, puteam trăi împărăteşte.
După ce a încetat inflaţia, m-am înscris, în primăvara lui 1924, la Şcoala Superioară Tehnică,din Munchen. Deşi am stat acolo până în vara lui 1925, n-am simţit că ar exista prin preajmă vreun Hitler, cu toate că, în primăvara lui 1925, după eliberarea lui din închisoare, începuse să se vorbească despre el. în scrisorile foarte detaliate pe care i le scriam logodnicei mele, povesteam numai despre lucrul meu până noaptea târziu, despre scopul nostru comun: în trei-patru ani să ne căsătorim.
în toamna lui 1925 m-am înscris, împreună cu un grup de studenţi în arhitectură din Munchen, la Şcoala Superioară Tehnică din Berlin - Charlottenburg. Optasem pentru profesorul Poelzig, dar el limitase numărul participanţilor la seminarul său. Cum nu eram foarte dotat pentru desen, nu m-a acceptat. De altfel, mă-ndoiam că o să ajung vreodată un buri arhitect şi, de aceea, verdictul n-a fost o surpriză pentru mine. în semestrul următor a fost chemat la Berlin profesorul Heinrich Tessenow. Apărător al micului oraş şi al metodelor meşteşugăreşti, el îşi reducea expresia arhitecturală la cea mai nudă formulă. „Minimum de risipă - iată esenţialul", spunea el. I-am scris îndată logodnicei mele: „Noul meu profesor este cel mai de ispravă, cel mai luminat om pe care 1-am întâlnit vreodată. Sunt pur şi simplu entuziasmat de el şi lucrez cu mult zel. Nu este modern, deşi, într-un anumit sens, este chiar mai modern decât toţi ceilalţi. Pe dinafară pare tot aşa de prozaic şi lipsit de fantezie ca şi mine; cu toate acestea, construcţiile sale au ceva din profunzimea unei experienţe trăite. Are o inteligenţă teribil de ascuţită. O sa mă străduiesc ca într-un an de zile să ajung în «şcoala lui de măiestrie» şi după încă un an să-i fiu asistent. Toate acestea sunt, fireşte, de un foarte mare optimism şi nu fac decât să indice calea pe care o voi urma în cel mai bun dintre cazuri." Şase luni după terminarea examenului îi eram asistent, în el îmi descoperisem primul catalizator, până în momentul în care, şapte ani mai târziu, 1-am înlocuit cu unul mai puternic.
..................................................................................................................
în 1930, cu cele două bărci pliante ale noastre, am coborât pe Dunăre, de la Donaueschingen până la Vicna. în timp ce făceam cale întoarsă, au avut loc, la 14 septembrie, alegeri pentru Reichstag. Le-am păstrat în memorie numai fiindcă rezultatul 1-a contrariat extraordinar de mult pe tatăl meu. NSDAP* obţinuse 107 mandate în Reichstag şi se plasa, dintr-o dată, în centrul discuţiilor politice. Neaşteptatul succes electoral trezea în tatăl meu, deja îngrijorat de forţa social-democraţilor şi a comuniştilor, cele mai negre presimţiri legate, înainte de toate, de tendinţele socialiste ale NSDAP.
între timp, şcoala noastră devenise un teren propice pentru ideile naţional-socialiste. în vreme ce micul grup al studenţilor comunişti urmărea seminarul profesorului Poelzig, naţional-so-cialiştii se strângeau la Tessenow, deşi acesta a fost mereu un duşman declarat al mişcării lui Hitler. Totuşi existau nişte analogii latente şi involuntare între teoriile lui şi ideologia naţional-socia-listă. Desigur, Tessenow nu era conştient de ele. Fără îndoială că ideea unei apropieri între concepţiile lui şi cele ale naţional-socia-liştilor 1-ar fi îngrozit.
Una dintre teoriile lui Tessenow era că orice stil emană de la popor. El spunea: „E firesc să-ţi iubeşti patria. Internaţionalismul nu poate produce nici o cultură adevărată. Aceasta se naşte numai în pântecul matern al naţiunii."1 Dar şi Hitler se ridica împotriva internaţionalizării artei. Pentru el şi adepţii săi, în solul natal era rădăcina oricărei înnoiri. Tessenow condamna marele oraş, căruia îi opunea viziunea ţăranului: „Marele oraş este un lucru îngrozitor. Marele oraş este un vălmăşag de vechi şi nou. Marele oraş este o luptă, o luptă brutală. Aici tihna şi blândeţea rămân pe dinafară... în contact cu realitatea oraşului, lumea ţărănească dispare. Păcat că nu mai putem gândi ca ţăranii." Nu altfel se exprima Hitler pentru a denunţa decăderea moravurilor în marile oraşe, pentru a pune în gardă contra ravagiilor civilizaţiei care ameninţa substanţa biologică a poporului şi pentru a insista asupra importanţei unei ţărănimi sănătoase ca nucleu păstrător de statalitate.
Hitler a avut intuiţia de a structura toate aceste curente, încă difuze şi insesizabile, curente care-şi făceau drum în conştiinţa epocii, pentru a le exploata în propriile sale scopuri.
Când le corectam lucrările, studenţii naţional-socialişti mă atrăgeau adesea în discuţii politice. Fireşte, teoriile lui Tessenow făceau obiectul unor controverse pasionate. Slabele argumente pe care le culegeam din vocabularul tatălui meu erau parate cu iscusinţă dialectică.
Tineretul studenţesc îşi căuta pe atunci idealurile în special la extremişti, iar partidul lui Hitler se adresa tocmai idealismului acestei generaţii efervescente. Şi oare nu şi Tessenow îi încurajase credula ei disponibilitate? Cam prin 1931, el spunea: „Va trebui probabil să vină cineva care să gândească la modul foarte simplu. Gândirea oamenilor, astăzi, e prea complicată. Un om fără şcoală, un ţăran, ar rezolva totul mult mai uşor, tocmai pentru că este încă necorupt. El ar avea şi energia de a-şi transpune în viaţa gândurile lui simple."2 Nouă ni se părea că această observaţie făcea, printre rânduri, aluzie la Hitler.
Tot în aceeaşi perioadă, Hitler le-a vorbit studenţilor Universităţii şi ai Şcolii Superioare Tehnice din Berlin, în parcul „Hasenheide". Studenţii mei m-au luat pe sus ca să merg acolo, încă nu eram convins, dar deja nu mai eram sigur de nimic. De aceea m-am dus. Pereţii murdari, scările înguste şi interiorul neîngrijit făceau o impresie jalnică. Aici se adunau de obicei muncitorii ca să bea bere cu ocazia unor sărbători.
Sala era supraaglomerată. Aveai impresia că aproape întreaga studenţime a Berlinului venise să-1 vadă şi să-1 audă pe acest om despre care adepţii săi spuneau atâtea lucruri de laudă şi adversarii atâtea lucruri de rău. Numeroşi profesori ocupau locuri pe sprânceană, în mijlocul unei estrade lipsite de podoabe; la drept vorbind, numai prezenţa lor dădea reuniunii o anumită importanţă şi chiar un anumit lustru. Grupul nostru reuşise să se aşeze pe nişte locuri la tribună, nu departe de orator.
Hitler şi-a făcut apariţia, aplaudat furtunos de partizanii săi, numeroşi printre studenţi. Acest entuziasm m-a impresionat foarte tare. Dar am fost surprins şi de persoana lui. Din afişe şi caricaturi, îl ştiam în cămaşă cazonă cu diagonale, cu crucea încârligată pe banderola de la mână şi cu o meşă rebelă pe frunte. De data aceasta însă a apărut într-un impecabil costum albastru; se vedea că făcuse concesii cumsecădeniei burgheze celei mai stricte. Totul sublinia o prezenţă de om normal, cu scaun la cap. Aveam să aflu mai târziu că ştia foarte bine — conştient sau intuitiv — să se adapteze la situaţie.
Ca şi când nu i-ar fi plăcut, a încercat să pună capăt ovaţiilor care nu se mai terminau. Faptul că, după aceea, a început, cu voce scăzută, şovăitor şi aproape timid, nu un discurs, ci un fel de expozeu de istorie avea ceva care mă captiva. Aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinea lui contrazicea toate ideile preconcepute formate ca efect al propagandei adverse, care-1 prezenta ca pe un demagog isteric, un fanatic în uniformă, zbierând şi gesticulând. Nici aplauzele cele mai frenetice nu 1-au făcut să abandoneze acest ton didactic.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu