duminică, 18 septembrie 2011

Clasa muncitoare merge în paradisul lui Sisif

Clasa muncitoare muncea și visa să ajungă în paradis, atunci când nu era ocupată cu organizarea, declanșarea și finalizarea revoluției menită să zdrobească lanțurile robiei seculare. Salvele crucișătorului Aurora au vestit de pe apa Nevei, iar minunata Auroră boreală a luminat din cer revoluția victorioasă ce a prilejuit deschiderea porților primului paradis al oamenilor muncii. Paradisul dictaturii Proletariatului, paradisul celor ce muncesc, paradisul supremei măsuri de protecție sociala, dealtfel și unica de care au avut parte, Pedeapsa cu Moartea. Nu vă mirați! Asa a botezat eufemistic prima revoluție a clasei muncitoare- Pedeapsa cu Moartea: “ Măsura Supremă de Protecție Socială“. Și măsura asta a “protejat“, social și final, vreo 60 de milioane de oameni, pentru că, generoși, conducătorii clasei muncitoare au decis să fie protejate și celelate clase, prilejuindu-i astfel lui Maiakovski memorabile versuri:
Prin unire,tarie, fermitate si represalii
Haitei întărâtate să-i sucim gâtul!
Versuri sensibile, sociale, supreme și finale, ca și măsura! Fericită, clasa muncitoare nu a observat că dreptul la grevă a fost interzis pentru ca avea acum, în sfarsit aveam mult visatul drept la munca. În paradis toate visele se împlinesc devenind realitate cotidiană.
În timp ce clasa muncitoare sovietică muncea în grădina fericirii supreme, uneori și șaisprezece ore pe zi- lucru de înțeles pentru că atunci când ești privat mult timp de un drept, cand îl primesti încerci să recuperezi timpul pierdut- muncitorii din celelate țări râvneau la Edenul mult visat. Și el a venit, cu întârziere, cu tancul, dar a venit. Pentru clasa muncitoare românească paradisul a devenit realitate nu când s-au auzit salvele Aurorei, ci când au huruit frațește șenilele tancurilor sovietice. Au urmat 45 de ani de marețe realizari, de împlinire prin forța brațelor a visului clasei muncitoare de a fi stăpâna propriului destin. Cincinalele se succedau idilic, șir nesfârșit de sărbători prin muncă. Mareața țară se învăluia mângâietor în falduri roșii de drapel, vegheată cu blânda vigilență părintească de marele Erou între eroii patriei străbune, înflăcărat patriot și revoluționar, genial făuritor de istorie și strălucit ctitor de țară nouă. Ultimii ani au fost apoteotici.

”Flămândului și o bucată de mămăligă rece i se pare placintă“ și “Măcelarului fiecare dorește a-i fi frate sau părinte“, proverbe pe care clasa muncitoare românească le rostea tot mai des, seara, înainte de culcare, în loc de rugăciune. Printre buzele învinețite de frig ce murmurau liturgic aceste rugaciuni, ieșea discret un abur subțire ce încălzea întunericul din case. Razele lunii se reflectau din picătura atârnată țurțur de gura dușului din baie, luminând discret și ecologic prosopul spânzurat, în permanență umed. Scenă a unui paradis casnic ce părea veșnică, până când: “Azi în Timișoara, mâine în toată țara!“ și “Olee, Olee, Olee, Olee, Ceaușeeescu nu mai e!“ au anunțat sfârșitul piesei în 45 de acte. Încă odată clasa muncitoare, sprijinită de “Armata e cu noi!“, zdrobea orânduirea cea crudă și nedreaptă, de data asta nu a burghezo-moșierimii, care sfârșise maiakovskian, ci a cizmarului cârmaci, strălucit ctitor de țară nouă. Paradisul măcelarilor și al băcanilor, reprezentanți de frunte ai clasei muncitoare în acei ani, întâmpinați dimineața, la intrarea în cartier cu un colegial, “Să traiți!“ de vecinii profesori universitari, a disparut ca prin farmec.
Un Zâmbet i-a luat locul! Un Zâmbet pentru liniștea noastră! Clasa muncitoare făuritoarea de revoluții scanda extatic: “Al Nostru, dintre Noi, pentru Noi!”. Apăruseră portocalele și dispăruse salamul cu soia, apăruse sâmbăta liberă și dispăruseră cozile la benzină, apăruseră pașapoartele și dispăruseră rulmenții din țară. Clasa muncitoare era fericită. Revoluția triumfase! Nu pentru toți. Voi ce vreți mă? (“Ne-ați întrebat ce vrem aici/Dar știe toată țara,/ Noi susținem punctul 8/ De la Timișoara./ Vrem libertate, nu comunism/ Și nici schimbări de forma/Și deaceea securiști/ Să nu ne puneți normă.”)
Unii nu vroiau să fie “clasa muncitoare” și pace! Manifestau pe străzi, la Timișoara și București, așa că Zâmbetul a dispărut și… a apărut Iliescu care i-a botezat Golani. Revoluționara clasă muncitoare românească nu a avut un Lech Walesa, dar l-a emanat pe Miron Cozma, nu a avut un Gdansk sau Gdynia, dar a avut Valea Jiului, nu a avut docheri , a avut mineri, așa că Iliescu i-a chemat pe ortaci să sărbătorească închiderea anului universitar la Bucuresti. Aici minerii și-au luat masteratul, înfigându-și târnăcoapele nu în pereții galeriilor de la Petrila, ci în cei ai amfiteatrelor universitare, umplând nu vagonetele cu cărbune, ci fântâna de la Universitate cu trupuri de studenți.
De la “Noi muncim, Nu gândim“ la “Ieși afară javră ordinară“, 21 de ani de matur progres. Unii, cu memoria modelată de comunism, îsi caută și-și regăsesc cu mândrie bățoasă identitatea în “rândurile” clasei muncitoare și acum. Rânduri ce au defilat triumfal de atâtea ori purtând pe umeri sicriele în care stăteau închise Democrația și Libertatea. Muncitori fericiți că aparțin unei sintagme! O sintagmă creatoare de istorie! O istorie ce se repetă sisific permițând clasei muncitoare să meargă înainte fără să învețe nimic din experiențele anterioare. O clasă muncitoare anistorică ce își jalonează astfel mecanic, cu revoluții triumfatoare, din care conducătorii ei ies victorioși iar ea iese infrântă, drumul fără sfârșit către un paradis utopic.
sursa :http://inliniedreapta.net/clasa-muncitoare-merge-in-paradisul-lui-sisif/

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar