Poveşti filosofice din toată lumea

Unui predicator îi plăcea să arate că lucrarea Domnului este desăvârşită. Un cocoşat care îl ascultase l-a aşteptat la ieşirea din biserică şi i-a spus: „Zici că Dumnezeu face bine tot ceea ce face, dar uite cum m-a făcut pe mine!” Predicatorul l-a privit o clipă şi i-a răspuns: „De ce te plângi prietene? Pentru un cocoşat, arăţi foarte bine!”

Un om pe nume Mojud, ducea o viaţă cât se poate de obişnuită. Lucra la Biroul de Măsuri şi Greutăţi. Într-o zi, a văzut ivindu-se în grădină, în faţa lui, statura lui Khidir, călăuza tainică a sufiştilor. Iar Kidir i-a spus: „Lasă-ţi lucru. Vin-o să mă cauţi peste trei zile pe malul râului.” Mojud s-a dus la şeful lui şi i-a spus ce hotărâre luase. Nu mai dorea să lucreze. Toată lumea din oraş l-a luat drept nebun. Prietenii, familia au încercat în zadar să-l facă să se răzgândească. Curând, fiindcă locul lui de muncă era foarte căutat, Mojud a fost dat uitării.

În ziua cu pricina, s-a dus pe malul râului şi s-a întâlnit cu duhul lui Khidir, care i-a spus: „Sfâşie-ţi veşmintele şi aruncă-te în apă.” Mojud a făcut întocmai fără să crâcnească. Cum ştia să înoate, nu s-a înecat. Un pescar care trecea cu barca pe râu l-a săltat în barcă şi i-a spus: „Ţi-ai pierdut cumva minţile? Ce vrei să faci?”

„Nu prea ştiu”, a răspuns Mojud. Aşa că a rămas pe lângă pescar care l-a învăţat să scrie, să citească şi l-a ajutat la treabă. Aşa au trecut câteva luni. Duhul lui Khidir s-a ivit din nou lângă patul lui Mojud şi i-a spus: „Scoală-te şi pleacă.”

Mojud a părăsit pe dată coliba sărmană a pescarului şi a mers până ce a ajuns la un drum mare. Când se crăpa de ziuă s-a întâlnit cu un ţăran care se îndrepta spre piaţă călare pe un măgar. Ţăranul i-a spus: „Dacă vrei ceva de lucru, vino cu mine, am nevoie de un ajutor.” Mojud l-a urmat fără să şovăie şi a lucrat alături de el vreme de aproape doi ani. A învăţat o mulţime de lucruri despre pământ şi despre roadele lui. Într-o după-amiază, pe când făcea nişte baloturi de lână, i s-a arătat din nou Khidir care i-a spus: „Lasă-ţi treaba, du-te la Mossul şi cumpără-ţi cu banii pe care i-ai strâns o prăvălie de piei.” Mojud a făcut întocmai. Vreme de trei ani s-a îndeletnicit la Mossul cu negoţul de piei. Strânsese o avere frumoasă şi se gândea să-şi cumpere o casă, când a venit din nou Khidir şi i-a spus: „Ia-ţi banii şi cumpără o băcănie în Samarkand.” Mojud a părăsit de îndată oraşul şi s-a dus la Samarkand unde a deschis o băcănie. Atunci a început să dea primele semne de cucernicie. Vedea de bolnavi, îi ajuta pe nevoiaşi. Pătrundea din ce în ce mai adânc în tainele necuprinse ale lumii. Veneau la el dervişi şi poeţi şi-l întrebau: „Cine ţi-a fost învăţător? Cine ţi-a arăta calea?”

„Greu de spus”, răspundea Mojud.

„Ce ai făcut mai înainte?”

„Am lucrat la Măsuri şi Greutăţi”

„Şi ţi-ai lăsat slujba ştiind că ai putea trăi în lipsuri?”

„Nicidecum. Am plecat şi gata.”

Oamenii nu pricepeau nimic.

„Povesteşte-ne viaţa ta, îi spuneau. Cu ce anume te-ai îndeletnicit?”

„Am sărit în apa unui râu şi m-am făcut pescar, apoi am plecat în toiul nopţii. Am lucrat pământul precum un ţăran. Pe când făceam baloturi de lână, am hotărât să merg la Mossul, unde m-am făcut negustor de piei. Am strâns bani şi i-am dat. Pe urmă am venit la Samarkand şi am deschi s o băcănie. Asta-i tot.”

„Purtarea ta este de neînţeles, i-au spus oaspeţii, nu ne ajută deloc să desluşim de unde ţi-ai căpătat puterile.”

„Ştiu, a răspuns Mojud, dar totul s-a petrecut întocmai cum v-am spus.”

Nimeni nu putea pricepe care era în viaţa lui Mojud locul lumii nevăzute, lumea care se strecoară tainic în toate cele şi care face lucrurile de neînţeles. Credem că ştim de unde vin întâmplările, îşi spunea Mojud, fiecare se laudă că ştie de ce anume se petrec lucrurile aşa cum se petrec, dar nimeni nu vede că suntem în puterea unei lumi nevăzute care ne mână să facem ceea ce facem.

Mojud s-a stins la Samarkand, unde dobândise o faimă ciudată, după ce le spusese tuturor doar atât: „Am făcut asta şi nimic mai mult.”

După moartea sa, biografii i-ai făurit o viaţă mai frumoasă şi deosebit de zbuciumată. Pentru că sfinţii trebuie să aibă o viaţă pe măsură. Dorinţa cititorului este mai presus de realitatea tainică a existenţei.

Un bătrân arab care arăta ca vai de lume şi trăia din mila altora rătăcea pe străzile unui oraş. Nimeni nu-l băga în seamă. Un trecător i-a spus, plin de dispreţ:

- Ce faci aici? Vezi bine că nu te cunoaşte nimeni.

Omul cel sărman s-a uitat liniştit la trecător şi i-a răspuns:

- Nu-mi pasă. Mă cunosc eu însumi şi mi-e de-ajuns. Ar fi fost mai cumplit să fie pe dos: să mă cunoască toţi şi să nu mă cunosc eu.

Tagore spune povestea lui Govinda, marele predicator sikh, care citea cărţile sfinte aşezat pe o stâncă, lângă un râu. Învăţăcelul său, Raghunath cel bogat, s-a înclinat în faţa lui şi i-a dat două frumoase brăţări de aur împodobite cu pietre preţioase. Govinda a luat una din brăţări şi a învârtit-o între degete. Brăţara i-a căzut din mână, a alunecat pe stâncă şi a fost înghiţită de apele repezi. Raghunath a scos un strigăt şi s-a aruncat în apă. A căutat îndelung brăţara, în vreme ce Govinda se cufundase din nou în cărţi. Se făcuse seară când învăţăcelul s-a întors la mal, obosit şi ud.

- Dac-ai vrea numai să-mi arăţi unde a căzut, i-a spus el înţeleptului, poate că aş găsi brăţara. Govinda a luat atunci cealaltă brăţară şi a aruncat-o în bulboană, spunând:

- A căzut chiar acolo!

Într-o dimineaţă, califul unei cetăţi vestite l-a văzut pe marele vizir pradă unei straşnice tulburări. L-a întrebat care este pricina, iar vizirul i-a spus:

- Îngăduie-mi, rogu-te, să părăsesc chiar azi cetatea.

- De ce?

- Azi de dimineaţă, când am străbătut piaţa ca să vin la palat, am simţit o izbitură în umăr. M-am întors şi am văzut moartea uitându-se ţintă la mine.

- Moartea?

- Întocmai. Am recunoscut-o pe dată, aşa cum era ea îmbrăcată în negru şi cu un şal roşu. Este aici. Se uita la mine ca să mă sperie. Pentru că mă caută, de asta sunt încredinţat. Lasă-mă să plec din oraş tot acum. Am să iau calul cel mai iute şi deseară am să fiu la Samarkand.

- Era chiar moartea? Eşti sigur?

- Cât se poate de sigur. Am văzut-o cum te văd. Sunt sigur că ea era, aşa cum ştiu că tu eşti tu şi nimeni altcineva. Îngăduie-mi să plec, rogu-te.

Califul, care ţinea la vizir, l-a lăsat să plece. Omul s-a întors acasă, a înşeuat cel mai bun cal şi a ieşit în galop printr-una din porţile oraşului îndreptându-se prin Samarkand. Ceva mai târziu, califul, mânat de un gând tainic, a hotărât să se deghizeze, cum făcea câteodată, şi să iasă din palat. S-a dus singur în piaţa cea mare, s-a pierdut în zarva târgului, s-a uitat după moarte, a zărit-o şi a recunoscut-o. Vizirul nu se înşelase. Era chiar moartea, înaltă şi slabă, înveşmântată în negru, cu chipul pe jumătate acoperit de un şal de bumbac roşu. Umbla de colo colo prin piaţă fără să fie băgată în seamă, atingând uşor cu degetul umărul unui negustor care-şi înşira marfa pe tejghea ori braţul unei femei purtând o legătură de frunze de mentă, ferindu-se din calea vreunui copil care alerga spre ea. Califul s-a îndreptat spre moarte. Aceasta l-a recunoscut pe dată, cu toate că era deghizat, şi s-a înclinat în semn de respect.

- Am să te întreb ceva, i-a spus încet califul.

- Te ascult.

- Marele vizir este un bărbat încă tânăr, în plină putere, harnic şi, după câte ştiu eu, cinstit. De ce azi de dimineaţă, când venea la palat, l-ai împins şi l-ai speriat? De ce te-ai uitat urât la el?

Moartea a părut uşor surprinsă şi i-a răspuns califului:

- Nu vroiam să-l sperii. Nu m-am uitat urât la el, doar că, atunci când ne-am întâlnit întâmplător în mulţime şi l-am recunoscut, nu mi-am putut ascunde mirarea, iar el s-a gândit poate că-l ameninţ.

- De ce mirare? a întrebat califul.

- Fiindcă, a răspuns moartea, nu mă aşteptam să-l văd aici. Am întâlnire cu el deseară la Samarkand.

Un pescar a găsit undeva pe un ţărm o tigvă goală şi uscată şi a întrebat-o, în glumă, cum ajunsese acolo. Dintre fălcile fără viaţă a ieşit un glas care a spus:

- Vorba.

Pescarul, înspăimântat, a luat-o la fugă spre sat şi de acolo spre rege. I-a povestit nemaipomenita întâmplare.

- O tigvă vorbitoare? A întrebat regele, care credea că omul băuse peste măsură ori fusese lovit în cap cu vreo bâtă de bambus. Fii cu băgare de seamă: dacă mi-ai povesti o prostie, va fi vai de capul tău!

Pescarul, vioi, l-a dus pe rege cu toată suita pe ţărm, unde zăcea tigva. De această dată însă, tigva s-a încăpăţânat să tacă. În ciuda rugăminţilor pescarului, n-a scos un sunet, a rămas mută ca orice tigvă obişnuită. Regele şi-a scos sabia din teacă şi i-a retezat capul pescarului. Apoi s-a întors în sat însoţit de curteni. Tigva cea veche a întrebat atunci ţeasta proaspăt tăiată, care zăcea alături în nisip

- Ce te-a adus aici?

- Vorba, a răspuns ţeasta.

Cunoaşterea, care duce întotdeauna la înţelegere (altminteri este o falsă cunoaştere), e adesea însoţită de o încercare, aşa cum arată o străveche poveste indiană. Într-o cetate cârmuită de un rege buddhist pe nume Kalingadatta trăia un negustor, buddhist şi el. Negustorul avea un fiu care se ţinea cu străşnicie de vechea credinţă şi care-i reproşa tatălui său o convertire demnă de dispreţ. Credinţa adevărată, spunea tânărul, este cea brahmanică, iar singura religie adevărată este cea înfăţişată de Vede.

- Călugării buddhişti sunt de cea mai joasă speţă! S-au lepădat de purificările rituale! Mănâncă la orice oră! Îşi rad ţeasta în loc să păstreze şuviţa sfântă!

Tatăl încerca să-i arate că religiile sunt de mai multe feluri, că buddhismul propovăduieşte nu numai pacea, ci şi iubirea faţă de tot ceea ce este viu. Ce putea fi mai rău într-o asemenea credinţă?

Fiul nici nu vroia să audă şi-şi învinuia fără încetare tatăl. În cele din urmă, acesta l-a dus la rege, care ştia de neînţelegerile dintre tată şi fiu, s-a arătat dintr-o dată necruţător şi l-a osândit pe tânăr la moarte.

- Da! a strigat el, trebuie să moară numaidecât! Fiindcă este o primejdie pentru toţi supuşii noştri!

Tatăl s-a rugat, a căzut în genunchi, iar regele i-a dat tânărului fanatic un răgaz de două luni, ca să-şi îndrepte viaţa. „Ce rău am făcut oare ca să fiu trimis la moarte? se întreba fiul negustorului. N-am făcut decât să apăr credinţa adevărată! De ce trebuie să mor?”

Curând n-a mai avut nici un chef, n-a mai putut dormi şi n-a mai gustat nici o bucurie. Două luni mai târziu, negustorul, însoţit de tânărul slăbit şi fără vlagă, s-a înfăţişat regelui, care i-a întrebat:

- De unde această slăbiciune? Te-am oprit oare să mănânci?

- Să mănânc? A spus tânărul. Dar cum oare aş fi putut mânca? Din clipa în care m-ai osândit la moarte, nu m-am gândit la nimic altceva! Moartea a alungat din mintea mea orice alt gând.

- Toate fiinţele se tem de moarte, i-a răspuns regele. De aceea vin şi te întreb: există oare o credinţă mai bună decât aceea care încearcă să-l lecuiască pe om de teama de moarte?

Tânărul nu ştia ce să zică. Era peste măsură de slăbit şi tremura.

- Iată cum are să vină moartea la tine, i-a răspuns regele. Ia blidul acesta, plin ochi cu untdelemn, şi du-te să înconjuri cetatea. Călăul meu te va urma pas cu pas. Dacă pică din blid o singură picătură de untdelemn, îţi va tăia capul pe loc.

Tânărul a plecat, cu ochii aţintiţi în blidul cu untdelemn, pe care îl ţinea strâns cu amândouă mâinile. Un călău uriaş, purtând la brâu o sabie scânteietoare, mergea în urma lui. Au mers aşa, amândoi, pe străzi, prin mulţime, în jurul templelor, au străbătut piaţa. Călăul păşea în tăcere în urma fiului de negustor.

Acesta nu a vărsat nici măcar o picătură de untdelemn.

Când s-a întors la palat, la căderea nopţii, regele l-a întrebat:

- Ce-ai văzut astăzi în cetate?

- N-am văzut nimic, a răspuns tânărul, şi nici n-am auzit nimic.

- N-ai văzut şi n-ai auzit nimic, i-a spus regele, pentru că nu te uitai decât la blidul cu untdelemn pe care îl ţineai în mână. Poate că ai descoperit însă, prin puterea de concentrare, adevărata credinţă. Fiindcă nu te-ai gândit nici măcar la moarte, care a fost mereu pe urmele tale.

Că ştiinţa şi prin ea înţelepciunea nu pot fi dobândite decât cu ajutorul unui dascăl constituie un lucru pe care îl arată toate tradiţiile. Numai că identitatea şi personalitatea dascălului sunt înfăţişate în mii de chipuri.

Iată, mai întâi, lecţia pe care un rege din sudul Indiei a primit-o de la un hoţ.

Doritor să afle toate tainele furatului, nu pentru a se apuca de această meserie, ci ca să poată împărţi mai bine dreptatea, un rege l-a chemat la el pe un hoţ vestit şi i-a cerut să-i dea lecţii. Omul s-a arătat peste măsură de mirat, ba chiar s-a supărat.

- Eu, hoţ? Cine ţi-a spus o asemenea minciună? Am trăit cinstit de când mă ştiu: cum să-ţi dau lecţii de furat? Spunând fără încetare că este nevinovat şi arătându-se indignat de răutatea vecinilor săi, care-l pârâseră, fireşte, pentru a-i strica bunul nume, omul a fost lăsat să plece. Nu trecuseră decât câteva clipe de la plecarea lui şi regele a băgat de seamă că-i lipsea de pe deget un inel scump. A poruncit ca omul să fie prins şi cercetat, dar inelul nu a fost găsit; poate că găsise răgazul să-l dea vreunui tovarăş. De această dată, fiindcă-l jignise pe rege, omul a fost aruncat în închisoare, urmând să fie tras în ţeapă chiar în a doua zi. Seara, regele nu izbutea să adoarmă. Avea mustrări de cuget, gândindu-se la omul care spusese că este nevinovat, mai întâi când îl chemase la palat, apoi când fusese dus la temniţă. În toiul nopţii, regele s-a sculat şi a coborât în închisoare. S-a strecurat înăuntru pe furiş, ca o umbră, şi l-a auzit pe prizonier, singur în celula întunecată, rugându-se cu râvnă, plângând încetişor şi spunând ce mare nedreptate i se făcuse. Regele – pe care omul nu-l putea zări – a plecat tot pe furiş, precum venise, adânc mişcat, şi a hotărât să-i dea drumul, fiind încredinţat de nevinovăţia lui. Apoi a adormit. A doua zi, omul a fost eliberat şi dus în faţa regelui. Şi-a trecut repede o mână peste alta şi a scos la iveală inelul. L-a apucat cu două degete şi i l-a înmânat, cu toate semnele de supunere şi respect. Peste măsură de uimit, regele l-a întrebat de ce se purtase astfel.

- Mi-ai cerut să te învăţ, i-a spus hoţul. Iată prima lecţie: un hoţ trebuie să se poarte întotdeauna ca şi cum ar fi un om cinstit, care ascultă de lege şi de credinţă. Iat-o şi pe a doua: trebuie neapărat să spună că este nevinovat, chiar atunci când nu mai are nici o scăpare. Când vrei s-o facem pe a treia?

Într-o poveste arabă clasică, dascălul este un fierar de rând. Într-o cetate unde se învăţau toate ştiinţele trăia un tânăr studios, însufleţit de o dorinţă arzătoare de a se desăvârşi. Într-o zi a aflat, ascultând vorbele unui călător, că trăia într-un ţinut îndepărtat un om fără pereche înzestrat cu virtuţile tuturor timpurilor. Deşi era atât de învăţat, omul muncea ca fierar, cum făcuse şi tatăl său, şi tatăl tatălui său. Îndată ce a auzit vorbindu-se despre această minune a ştiinţei, tânărul şi-a luat sandalele şi bocceaua şi a pornit la drum. După luni şi luni de mers şi de oboseală, a ajuns în cetatea fierarului, i s-a înfăţişat acestuia, i-a sărutat poala veşmântului şi a aşteptat cu umilinţă. Fierarul, un bărbat în vârstă, l-a întrebat:

- Ce doreşti?

- Să învăţ ştiinţa, a răspuns tânărul.

Fierarul i-a întins atunci frânghia de la foale şi i-a spus să tragă. Tânărul a tras aşa de frânghie până la apusul soarelui. A doua zi a făcut la fel, şi tot aşa în zilele şi în lunile următoare. A trudit aşa vreme de un an, fără ca nimeni să-i spună o vorbă. Au trecut astfel cinci ani. Într-o zi, tânărul i-a spus fierarului:

- Meştere…

Totul s-a oprit pe dată în fierărie. Ceilalţi lucrători păreau neliniştiţi. În tăcerea încremenită, fierarul l-a întrebat pe tânăr:

- Ce doreşti?

- Ştiinţa, meştere…

Fierarul a răspuns:

- Trage de frânghie.

Au mai trecut cinci ani de trudă în tăcere. Nimeni nu scotea un cuvânt. Dacă un învăţăcel dorea să-i pună dascălului o întrebare, o scria pe un petic de hârtie. Uneori, meşterul arunca hârtia în foc, semn că întrebarea nu făcea două parale. Alteori răsucea hârtia şi o punea în turban, iar a doua zi învăţăcelul găsea răspunsul scris cu litere de aur pe peretele chiliei.

După zece ani, bătrânul fierar s-a apropiat de trăgătorul de frânghie şi l-a atins pe umăr. Cel care venise să deprindă ştiinţa – şi care deprinsese răbdarea – s-a oprit. Se simţea cuprins de o poftă de viaţă fără margini. Bătrânul l-a îmbrăţişat şi la lăsat să plece. Se spune chiar că n-a rostit nici un cuvânt. Tânărul, care era acum un bărbat în toată puterea, s-a întors acasă, la prieteni. Şi a trăit toată viaţa liniştit şi pe deplin împăcat.

Se povestea pe vremuri în China – şi în India – o întâmplare destul de asemănătoare. Un tânăr, căruia îi plăceau de când era copil pietrele preţioase, a hotărât să se facă giuvaergiu. A pornit, aşadar, în căutarea unui meşter care să-l înveţe meseria şi a fost primit de cel mai vestit. La prima lecţie, meşterul i-a pus în palmă o piatră de jad, i-a închis-o în pumn şi i-a spus:

- Ţine pumnul strâns vreme de un an. Cu bine.

Şi l-a trimis acasă. Tânărul s-a întors în casa părinţilor săi, cu piatra strânsă în pumn şi tare supărat. Cum se poate, se întreba el, ca meşterul să-mi fi cerut un lucru atât de prostesc şi atât de greu de îndeplinit? De ce această poruncă fără nici o noimă? Cu toate astea, în pofida întrebărilor iscate de valul de mânie care-l cuprinsese la început, tânărul, care tot se gândea la ce i se ceruse, a izbutit să ţină pumnul strâns vreme de douăsprezece luni, chiar şi noaptea, în somn. La împlinirea sorocului, s-a dus înapoi la meşter, a deschis pumnul şi i-a dat piatra.

- Ce trebuie să fac acum? a întrebat el. Meşterul i-a răspuns:

- Am să-ţi pun altă piatră în mână şi ai să stai aşa un an.

De astă dată, tânărul şi-a arătat mânia: Încă una? De ce această poruncă fără rost, ivită în mintea unui prost bătrân? El, care dorea să se facă giuvaergiu, de ce să nu înveţe meseria cum se cuvine? În vreme ce striga, meşterul i-a pus în mână altă piatră. Fără să-şi dea seama, tânărul a strâns piatra în pumn şi a spus deodată:

- Piatra asta nu e jad!

Printre cele mai cunoscute pilde zen găsim acest dialog scurt, atribuit înţeleptului Josshu. Un discipol îl întreabă:

- Învăţătorule, binevoieşte şi spune-mi, care este povestea adevărată a buddhismului?

- Ţi-ai isprăvit masa? a întrebat înţeleptul.

- Da, stăpâne, tocmai acum.

- Atunci du-te şi spală vasul.

Saadi, poetul persan, povesteşte: Un om cu mare faimă avea un servitor cu un chip hidos şi cu fire nesuferită. Nu putea primi nici o poruncă fără să se mânie, se purta grosolan la masă, nu-şi făcea treaba cum se cuvine, se împiedica de oaspeţi şi-şi lăsa stăpânul să rabde de sete. Nici că-i păsa de mustrări şi dojeni, care nu făceau, oricum, decât să înrăutăţească lucrurile. În timpul nopţii, casa răsuna de paşii lui grei şi de zgomotul vaselor sparte. I se întâmpla să arunce găinile în fântână şi să pună mănunchiuri de vreascuri în mijlocul drumului pe unde urma să treacă stăpânul său. Nu te puteai bizui pe el cu nici un chip.

Nişte prieteni ai stăpânului l-au sfătuit să se descotorosească de servitorul cel nesuferit şi să caute altul.

- Dar de ce? a răspuns stăpânul, zâmbind. Îa datorez servitorului meu o adâncă recunoştinţă, pentru că m-a ajutat să mă îndrept. M-a învăţat ce înseamnă răbdarea, şi continuă să mă înveţe asta în fiecare zi. Iar aceasta îmi îngăduie să trec mai uşor peste toate necazurile vieţii.

Trăia odată în nordul Chinei un înţelept care împlinise optzeci de ani. Era cel mai vestit tălmăcitor al învăţăturii lui Confucius, iar faima lui o întrecea cum mult pe aceea a celorlalţi înţelepţi. La o vreme s-a auzit un zvon, care venea din sud, cum că trăia acolo un om şi mai înţelept, cu mintea şi mai ascuţită. Bătrânul înţelept din nord, găsind că era cu neputinţă, a hotărât să pornească la drum pentru a vedea cu ochii lui cum stau lucrurile.

Drumul a fost greu şi plin de piedici. După luni şi luni de mers, a ajuns în sfârşit la noul înţelept, s-a dus la el şi i-a spus cine este, iar cei doi au hotărât să-şi arate tot ceea ce ştiau, pentru a vedea care dintre ei este cel mai bun.

Bătrânul a început să vorbească. I-a trebuit mai multe ceasuri pentru a înfăţişa, cu calm şi inteligenţă, principalele puncte ale gândirii sale. La sfârşit, i-a cerut omului din sud, un buddhist din şcoala numită zen, să-şi împărtăşească şi el ideile.

Înţeleptul zen a spus doar atât:

- Să cauţi să nu faci rău şi pe cât poţi să faci numai bine. Înţeleptul cel bătrân, auzind aceste vorbe, s-a înroşit de mânie.

- Ce! a strigat el. la vârsta mea, am înfruntat toate primejdiile unui drum atât de lung! Ţi-am spus de ce am venit! Ţi-am arătat în amănunt care este doctrina mea! Nu ţi-am ascuns nimic! Iar tu îmi dai în schimb câteva vorbe neînsemnate pe care le ştie pe dinafară până şi un copil de trei ani! Nu cumva îţi baţi joc de mine?

Învăţătorul zen i-a răspuns:

- Nu, nu-mi bat joc de tine. Dar dacă este adevărat că un copil de trei ani ştie pe dinafară acest lucru, văd că un om de optzeci de ani nu este în stare să trăiască astfel.

După cât se poate bănui, Nastratin Hogea a dat o grămadă de lecţii (deşi nu se ştie de la cine le-a luat). Un negustor a venit într-o zi la el şi i-a spus:

- Îţi propun un târg pe cinste. Împrumută-mă 50 de dinari, din care eu am să fac 70. Câştig curat: 20 de dinari. Zece pentru tine, zece pentru mine. Ce zici?

- Într-adevăr, n-ar fi de lepădat, a spus Nastratin, după ce s-a gândit câteva clipe. Eu însă îţi propun un alt târg, mai bun pentru amândoi.

- Cum aşa?

- Ei bine, iată: îţi dau cei zece dinari. Ţine. Câştigul îl dobândeşti pe loc, fără să fi scos nimic din buzunar. Iar eu câştig patruzeci. Pe deasupra, vezi bine că asta ne scuteşte de toate certurile care însoţesc de obicei un asemenea târg.

Uneori, învăţătorii sunt cei ce trebuie să ia seama la şcolari, fiindcă învăţătura se poate face şi pe dos. În Grădina cu trandafiri, Saadi ne povesteşte că un om de vază, un vizir, avea un fiu, din nefericire cam fără minte. La dus la un învăţător vestit, căruia i-a spus:

- Ai grijă de fiul meu. Poate că se va mai deştepta, cu ajutorul tău.

Învăţătorul a luat copilul şi, vreme de luni de zile, s-a tot străduit să-l înveţe. După aceea l-a adus la tatăl său şi i-a spus:

- Fiul tău este tot fără minte. Numai că acum sunt şi eu asemenea lui!

Tagore istoriseşte povestea unui om care, încă din copilărie, spunea că are minte liberă. Nu ţinea de nici o şcoală şi nu credea în nici un zeu.

Până într-o zi, când această minte n-a mai fost. Câţiva ani mai târziu, îl slujea cu credinţă pe un pustnic ce trăia departe de lume. Zâmbind, omul cu mintea slobodă îndeplinea ascultător toate poruncile pustnicului. Îi umplea pipa şi-i freca picioarele.

Un prieten de odinioară a fost uimit văzând cât de tare se schimbase.

- Cum de ţi-ai pierdut libertatea, la care ţineai aşa de mult?

- N-am pierdut-o. Ba chiar mi-am întărit-o.

- Nu pricep. Omul acesta îţi porunceşte să-i freci picioarele, iar tu o faci fără să crâcneşti!

- Fireşte, a spus celălalt, numai că el n-are nevoie de aşa ceva. Dacă ar face-o doar pentru el, ar fi într-adevăr ruşinos să-mi ceară un asemenea lucru. Ar fi ruşinos şi pentru mine s-o fac. Dar eu sunt acela care are nevoie de asta.

Un copil evreu l-a întrebat pe tatăl său:

- Ce înseamnă banii?

- Priveşte, i-a răspuns tatăl.

 A luat un ciob de sticlă obişnuită şi l-a pus lângă fereastră. Copilul vedea astfel un ciob, ca într-o oglindă, strada, trecătorii, trăsurile.

- Acum, a spus tatăl, uite-te bine: am să pun bani pe toată oglinda asta. Am s-o acopăr cu bani. Acum nu mai vezi nimic din ceea ce se petrece în stradă. Nu te mai vezi decât pe tine!

Martin Buber ne arată, în ale sale Povestiri hasidice, că rabinul Mihal, un personaj foarte venerat, trăia într-o sărăcie vecină cu mizeria. Cu toate acestea, părea întotdeauna nespus de vesel. Unul dintre prietenii săi l-a întrebat:

- Cum faci să-i mulţumeşti în fiecare zi Domnului şi să-i spui: „Fii binecuvântat, Tu care îi ajuţi pe toţi cei ce sunt în nevoie!” Tu n-ai nimic, abia o duci de pe o zi pe alta!

- Un lucru este limpede, a răspuns rabinul Mihal. Lucrul de care am cea mai mare nevoie este sărăcia. Iar Dumnezeu mi-o dăruieşte, binecuvântat fie numele Lui!

Un brahman a umplut un vas cu făina pe care o primise de pomană. A atârnat vasul deasupra patului şi, privindu-l ţintă, a început să viseze:

- Dacă vine o foamete, ceea ce se poate întâmpla oricând, am să vând făina. Cu banii câştigaţi, am să cumpăr două capre. Am să vând caprele şi am să cumpăr vaci. Vacile or să facă viţei, iar viţeii am să-i vând. După aceea voi avea o turmă de iepe, care or să fete o mulţime de mânji. Am să vând caii şi am să-mi fac o casă mare. Va veni la mine un alt brahman, însoţit de frumoasa lui fiică. Mă voi căsători cu fiica lui, care îmi va aduce o zestre pe cinste, şi vom avea un fiu căruia îi vom da numele de Somasarman. Când va avea câţiva anişori, va dori să se aşeze pe genunchii mei. Ca să vină spre mine se va desprinde de braţele mamei sale şi va trece pe lângă copitele cailor. Îngrijorat, voi striga către maică-sa: Fii cu băgare de seamă! Ai grijă de copil! Ia-l de acolo! Prinsă cu treburile gospodăriei, nu mă va auzi. Atunci am să mă ridic şi am să-i trag un picior!

Pierdut în vise, brahmanul a ridicat piciorul ca şi cum ar fi lovit pe cineva. A nimerit vasul, care s-a spart, şi toată făina a căzut peste el.

Dialogul de mai jos, dintre un medic şi un bătrân venit la consultaţie, este povestit de Rumi:

- Nu sunt întreg la minte, spune bătrânul. Mă lasă memoria, încep să uit.

- Asta e din pricina vârstei, spune doctorul.

- Mi-a slăbit şi vederea.

- Pentru că eşti bătrân.

- Simt dureri ascuţite în spinare. Am încă dorinţe, dar nu le mai pot satisface.

- Asta e bătrâneţea.

- Pe deasupra, tot ce mănânc îmi cade greu. Mi s-a nenorocit stomacul.

- Ai peste şaptezeci de ani. Acesta-i motivul.

- Când respir, simt o apăsare pe piept.

- E firesc, pentru că eşti bătrân.

Deodată, bătrânul se supără:

- Idiotule! Ce-mi tot spui acolo? Eşti mai prost decât un măgar! Dumnezeu a făcut leacuri pentru toate bolile, dar tu habar n-ai! Nu-mi spui nimic altceva decât că sunt bătrân!

- Da, spuse medicul. Eşti bătrân. De asta eşti şi aşa de supărăcios.

Cât despre natura dreptăţii, iată cum este înfăţişat acest subiect delicat într-o poveste evreiască: Un om care dorea să cunoască sensul cuvântului „iudaism” a mers să se lămurească la rabin.

- Mi-ar trebui pentru asta patruzeci de ani, a spus rabinul.

Omul s-a arătat dezamăgit. Atunci rabinul i-a zis:

Cunosc un alt rabin care te-ar putea lămuri în cinci minute.

Omul a luat adresa celui de-al doilea rabin, s-a dus la el şi i-a pus aceeaşi întrebare. Rabinul a stat o vreme pe gânduri, apoi i-a spus:

- Iudaismul înseamnă dreptate pentru toţi.

- Şi ce înseamnă dreptate pentru toţi?

- Mi-ar trebui patruzeci de ani ca să te lămuresc, a răspuns rabinul.

Un beduin slab şi sărman, pe nume Harith, trăia în pustiu de când se ştia. Umbla de colo colo, însoţit de nevasta lui, Nafisa. Iarbă uscată pentru cămilă, insecte, din când în când un pumn de curmale, câte o gură de lapte: o viaţă grea şi plină de primejdii. Harith vâna şobolani de deşert pentru blană şi împletea frânghii din fibre de palmier, pe care le vindea caravanelor. Nu bea decât apă sălcie din fântâni mâloase.

Într-o zi, din nisip a ţâşnit un pârâiaş nou. Harith a gustat din apa necunoscută, care era amară şi sărată, şi niţel cam tulbure. I s-a părut însă că simţea curgându-i pe gâtlej chiar apa raiului.

- Trebuie să duc apa asta, s-a gândit el, cuiva care va şti s-o preţuiască.

A umplut două burdufuri din piele de capră – unul pentru el, altul pentru califul Harun al-Raşid – şi a pornit spre Bagdad. La sosire, după o călătorie obositoare, şi-a istorisit povestea paznicilor şi a fost lăsat să intre la calif, aşa cum se obişnuia.

Harith s-a prăbuşit la picioarele Stăpânului drept-credincioşilor şi a grăit astfel:

- Nu sunt decât un sărman beduin, legat de deşert, unde soarta a vrut să mă nasc. Nu cunosc nimic în afară de deşert, dar deşertul îl cunosc bine. Cunosc toate apele care se află acolo. Când am găsit apa raiului, m-am gândit să ţi-o aduc, ca s-o guşti.

Harun al-Raşid a cerut o ulcică şi a gustat din apa pârâului amar. Întreaga curte se uita la el. a băut o înghiţitură zdravănă, dar pe chipul lui nu s-a zugrăvit nimic. A rămas o clipă pe gânduri, apoi a spus cu glas tare:

- Luaţi-l pe acest om şi întemniţaţi-l. Să nu vadă pe nimeni.

Beduinul, uluit, năucit, a fost luat şi aruncat într-o hrubă întunecată. Iar califul le-a spus celor de faţă, care îl întrebau de ce luase o asemenea hotărâre:

- Ceea ce nu înseamnă pentru noi nimic înseamnă pentru el totul. Ceea ce el crede că este apa raiului este pentru noi o băutură neplăcută. Dar trebuie să ne gândim la fericirea acelui om.

L-a chemat la el pe beduin la căderea nopţii. Le-a poruncit paznicilor săi să-l însoţească tot atunci la ieşirea din cetate, până la marginea deşertului, fără să-i îngăduie să vadă apele Tigrului şi nici fântânile oraşului şi fără să-i dea să bea altceva în afară de apa pe care o adusese.

În vreme ce beduinul părăsea palatul în toiul nopţii, l-a văzut încă o dată pe calif. Acesta i-a dăruit o mie de galbeni şi i-a zis:

- Îţi mulţumesc. Te numesc paznicul apei raiului. Ai să ai grijă de apa aceea în numele meu. Păzeşte-o şi ocroteşte-o. Toţi călătorii să ştie că te-am numit în această slujbă.

Beduinul a sărutat mâna califului şi s-a întors grabnic în deşert.

Suveranul se pricepe cel mai bine să pătrundă tainele minţii. Dar trebuie mai întâi ca mintea lui să fie limpede.

Tradiţia sufistă ne arată cele ce urmează.

Un sultan a aflat despre un şeic vestit, care trăia în Anatolia şi care avea sute de mii de credincioşi. Speriat de o asemenea putere, sultanul l-a chemat pe şeic la Istanbul şi l-a întrebat:

- Ce mi-a fost dat să aud? Că ai sute de mii de oameni gata să moară pentru tine?

- Nici vorbă, a răspuns şeicul. N-am decât unul şi jumătate.

- Atunci de ce mi se spune că eşti în stare să ridici toată ţara? Să vedem. Toţi oamenii tăi să se adune mâine dimineaţă pe câmp. Lângă cetate.

S-a dat vestea că toţi supuşii şeicului aveau să se adune în a doua zi de dimineaţă pe câmp, pentru că şeicul se afla chiar el acolo.

Pe un deal din mijlocul câmpiei, şeicul a poruncit să se înalţe un cort. A dus în cort câteva oi, pe care nu le putea vedea nimeni.

Credincioşii au sosit în număr mare. Sultanul, care stătea în faţa cortului alături de şeic, i-a spus:

- Ziceai că n-ai decât un credincios şi jumătate. Priveşte! Au venit cu miile! Cu zecile de mii!

- Nici vorbă, a rostit şeicul. Nu am decât un singur credincios. Ai să vezi. Spune tuturor că am ucis pe cineva şi că mă trimiţi la moarte, dacă nu se găseşte vreunul printre supuşii mei să primească pedeapsa în locul meu.

Sultanul a făcut întocmai şi mulţimea a început să murmure. Un om a făcut un pas înainte şi a rostit:

- Este stăpânul meu. Îi datorez tot ceea ce ştiu. Îmi dau viaţa pentru el.

Sultanul i-a spus să intre în cort unde, la porunca şeicului, a fost tăiată o oaie. Toţi cei de faţă au văzut sângele curgând din cort.

Sultanul a rostit:

- O viaţă nu este de ajuns. Mai este vreun credincios gata să se jertfească pentru şeic?

În tăcerea deplină care a urmat şi care a ţinut mai multă vreme, o femeie a făcut un pas înainte şi a spus că este gata să moară. A fost dusă în cort, unde a fost tăiată încă o oaie. La vederea sângelui, mulţimea a prins să se risipească. Curând, pe câmp nu mai era nimeni.

Şeicul i-a spus sultanului:

- Vezi bine că n-am decât un credincios şi jumătate.

- Bărbatul este adevăratul credincios, a zis sultanul, iar femeia face cât jumătate, nu-i aşa?

- Nu, nicidecum, a răspuns şeicul. E tocmai pe dos. Pentru că bărbatul nu ştia că are să i se taie gâtul în cort, în vreme ce femeia a văzut sângele şi cu toate astea a dorit să se jertfească. Ea este adevărata credincioasă!

Un pustnic care se numea Pafnutie şi trăia în deşert, nu departe de Herapolis, se lovea, se biciuia şi răbda de foame ani de zile. S-a gândit să-l întrebe pe Dumnezeu la ce treaptă a desăvârşirii ajunsese.

Dumnezeu i-a răspuns: „Pe aceeaşi treaptă ca şi cântăreţul din fluier din sat”.

Pafnutie, mirat foarte, s-a dus în sat şi i-a pus cântăreţului din fluier o mulţime de întrebări. A aflat că înainte de a fi muzicant, fusese tâlhar. În timpul unei tâlhării scăpase însă de la moarte pe o fecioară hărăzită lui Dumnezeu.

Pafnutie s-a întors în deşert şi a luat-o de la capăt cu suferinţele, în tovărăşia muzicantului-tâlhar, care-i devenise învăţăcel. Pafnutie ducea o viaţă din ce în ce mai aspră. După ani lungi de suferinţă, i-a pus lui Dumnezeu aceeaşi întrebare: „Pe ce treaptă am ajuns?”

Dumnezeu i-a răspuns că pe aceeaşi treaptă cu primarul cutărui sat, om de treabă şi cinstit, care nu făcea rău nimănui. Un al treilea rând de încercări l-a dus pe Pafnutie, al cărui trup nu mai era decât un schelet, pe treapta unde ajunsese un negustor bogat din Alexandria, care le dăruia celor singuri, din când în când, câte un pumn de fructe uscate. Pafnutie a cugetat îndelung la cele trei răspunsuri divine. N-a mai pus niciodată întrebarea. Dar le spunea povestea lui tuturor celor care veneau să-l vadă.

Un derviş cu faimă aleasă mergea gânditor de-a lungul unui râu, când a auzit un glas omenesc care cânta un imn sfânt. Numai că în loc să rostească silabele. Ya Hu cum se cuvine, glasul spunea U Ya Hu.

Dervişul a socotit de datoria lui să îndrepte acest lucru. A închiriat o barcă şi a vâslit până la o insuliţă din mijlocul apei, de unde venea glasul cântăreţului. A aflat acolo, într-o colibă de trestie, un om în straie sărmane care-şi rostea rugăciunile în chip nepotrivit.

Dervişul l-a îndreptat cu blândeţe. Omul i-a mulţumit, cu umilinţă. S-au despărţit. Dervişul s-a suit în barcă şi a vâslit până la mal. Avea sufletul împăcat, ştiind că făcuse o faptă bună. Fiindcă se zice că un om care rosteşte cum trebuie rugăciunile poate merge pe apă. Dervişul îşi dorise toată viaţa să facă acest lucru. Dar nu izbutise. Când se afla în mijlocul apei, glasul cântăreţului, care tăcuse pentru câteva clipe, s-a înălţat din nou de pe insuliţă. Omul nu-şi îndreptase rostirea şi cânta tot U Ya Hu. Dervişul a dat drumul vâslelor, cuprins de deznădejde, şi a început să cugete de perversitatea firii omeneşti. A auzit atunci un glas care îl chema. L-a văzut pe cântăreţul singuratic şi l-a auzit strigând:

- Stai! Aşteaptă-mă! Vreau să te rog ceva!

Omul părăsise insula şi se avântase în apele râului. Mergea pe apă. A ajuns la marginea bărcii şi i-a spus dervişului:

- Iartă-mă, frate. Mi-a slăbit ţinerea de minte. Am uitat care este rostirea corectă. Binevoieşte dar şi mi-o mai spune odată.

Un călător ajunge la malul unui râu foarte lat. Malul pe care se află el colcăie de primejdii şi de fiare sălbatice. Celălalt mal pare liniştit şi sigur. Nu zăreşte nici o punte ca să treacă dincolo şi nici un pod plutitor. Se hotărăşte, prin urmare, să facă o plută din crengi de copac, ierburi şi frunze. Apoi, slujindu-se de mâini şi de picioare trece râul cu pluta. Ajunge cu bine pe celălalt mal, care pare într-adevăr liniştit.

Călătorul se gândeşte: „Pluta mi-a fost de mare ajutor. Mi-a îngăduit să trec de pe un mal pe celălalt. Ar fi bine s-o iau cu mine”.

Ia pluta în spinare şi-şi vede de drum.

Buddha îl scotea pe omul cu pluta în spinare lipsit de minte. Îi sfătuia pe învăţăceii lui să renunţe „chiar la lucrurile bune” şi chiar la o învăţătură minunată, dacă nu voiau să fie luaţi drept nebuni.

O poveste de origine arabă spune că un nebun trist a petrecut o noapte întreagă plângând înaintea locaşului sfânt. Sprijinit de uşă, rostea:

- Dacă nu mă laşi să intru, am să mă dau cu capul de uşă, precum ciocanul, până am s-o sparg. Atunci voi scăpa de suferinţă.

S-a auzit atunci un glas înăuntru, care grăia astfel:

- Încă un cap spart nu înseamnă nimic, pentru că oceanul nu este decât o picătură de rouă. În două-trei rânduri, acest lăcaş a fost umplut de idoli, dar toţi au fost sfărâmaţi, până la unul.

Un idol sfărâmat afară nu înseamnă nimic. Fiindcă, dacă-ţi spargi ţeasta izbind-o de uşă toată noaptea, n-ai să faci altceva decât să dărâmi încă un idol.

Găsim O mie şi una de nopţi o poveste care istoriseşte cum prietenii i-au spus într-o zi lui Goha:

- Nu ţi-e ruşine să te târăşti prin viaţă fără să faci nimic? Şi să nu te slujeşti de cele zece degete decât ca să-ţi duci mâncarea la gură? Nu crezi că a venit vremea să isprăveşti cu lenevia şi să treci în rândul lumii?

Goha n-a spus nimic. După câteva zile, a prins o barză mare şi frumoasă. A urcat pe terasă şi, de faţă cu cei care-l dojeniseră, a tăiat aripile păsării cu un cuţit ascuţit, după care i-a tăiat ciocul cel lung (spaima şobolanilor şi a broaştelor), apoi picioarele lungi şi delicate. După care a aruncat pasărea de sus, îndemnând-o:

- Zboară! Hai, zboară!

- Ce te-a apucat? l-au întrebat prietenii.

- Pasărea asta mă scotea din sărite, a răspuns Goha, pentru că nu era ca toate celelalte. Acum poate intra în rând cu lumea.

Nastratin Hogea, cu burta goală ca de obicei, rătăcea odată pe uliţele unei cetăţi, când deodată a auzit, într-o casă mare şi arătoasă, zgomotele plăcute ale unei petreceri. A bătut la uşă şi a cerut să fie şi el primit la ospăţ, însă era atât de prost îmbrăcat încât paznicii nu l-au lăsat să intre.

S-a dus atunci la un prieten să ia cu împrumut un caftan cusut cu fir de aur. Astfel înveşmântat, a bătut din nou la uşa casei şi a fost primit, de data aceasta, cu toată cinstea.

 Nastratin s-a aşezat în preajma bucatelor abia aduse, mulţumind frumos. Cu mare grijă, a ridicat o mână şi şi-a muiat mâneca în sos. Ca şi cum ar fi vorbit cu mâneca, spunea:

- Ia şi mănâncă.

Stăpânul casei s-a minunat, apoi s-a supărat şi a strigat:

- Ce faci acolo? Eşti cumva nebun?

- Nicidecum, a răspuns Nastratin. Nu pe mine m-aţi poftit, ci caftanul. E firesc, prin urmare, să mănânce el.

Sfântul Nicolae, care mergea odată pe ţărmul mării, a dat peste un om care se ruga cu glas tare şi striga:

- Ai milă, Doamne, şi nu mă ajuta! Binevoieşte şi nu mă ajuta, Doamne!

Sfântul Nicolae s-a oprit şi l-a mustrat pe omul acela care se ruga împotriva firii, îndemnându-l să spună tocmai pe dos, adică „Ajută-mă, Doamne! Doamne, ajută-mă!”

Omul s-a supus şi a început să se roage după cum fusese sfătuit. Sfântul Nicolae s-a urcat pe o corabie care s-a avântat în larg. După câteva clipe, omul uitase îndemnurile Sfântului Nicolae şi nu mai ştia cum să se roage. L-a chemat pe sfânt, dar acesta n-avea cum să-l audă. Atunci şi-a scos mantia, a întins-o pe apă, s-a aşezat pe ea şi a început să vâslească cu braţele. A ajuns din urmă corabia pe care se afla Sfântul Nicolae şi i-a strigat:

- Ei! Am uitat! Cum ziceai să mă rog?

- Roagă-te cum ştii! I-a răspuns sfântul.

Un dialog scurt între doi sufişti:

- Am să vând Cartea adevărului cu o sută de galbeni, iar unii vor spune: Nu e mult.

- Iar eu, spuse celălalt, voi dărui cheia care va uşura înţelegerea ei, iar unii n-o vor primi, deşi o voi da degeaba.

După cum se ştie, Buddha spunea că un om rănit de o săgeată trebuie mai întâi, şi cât mai repede, să vadă de rană. Nu să se întrebe de unde vine săgeata, cine anume a tras, din ce lemn este făcută şi aşa mai departe.

Preotul persan Rumi a preluat parabola aproape cuvânt cu cuvânt.

Un războinic a fost rănit de o săgeată, în timpul unei bătălii. Cei din jur au încercat să scoată săgeata şi să-l îngrijească, dar el a vrut să ştie mai întâi cine fusese arcaşul, ce fel de om era şi ce loc îşi alesese pentru a-l nimeri. A dorit să cunoască, de asemenea, cum arată arcul şi din ce era făcută coarda. În timp ce încerca să afle toate aceste lucruri, a murit.

Învăţătorule, zice un discipol, dezvăluie-mi taina vieţii.

- Nu pot.

- De ce?

- Pentru că este o taină.

Un om asculta poveştile spuse de un înţelept vestit şi vedea că erau tălmăcite când într-un fel, când într-altul. S-a plâns: La ce bun să mai spui poveşti?

Povestitorul i-a răspuns:

- Dar tocmai de asta sunt atât de preţioase! Ce însemnătate ai da tu unei ceşti pe care n-ai putea s-o umpli decât cu apă, ori unei farfurii din care n-ai putea mânca decât carne? Şi încă ceva: în ceaşcă şi în farfurie nu încape oricât. Ce să spunem atunci despre limbă, care pare să ne dăruiască o hrană mult mai bogată şi mai îmbelşugată?

A tăcut o clipă, apoi a adăugat:

- Întrebarea care se pune nu este: „Care e tâlcul poveştii? În câte feluri o pot înţelege? O pot tălmăci într-un sigur fel?” Întrebarea sună astfel: „Omul căruia îi spun povestea va învăţa din ceea ce îi spun?”