Asasinarea Capitanului impreuna cu Nicadorii si Decemvirii
28 11 2010
de Ioana Damaschin
(Fragment din cartea “Pasiuni si crime regale”, Ed. Junimea Românã, Târgoviste, 1998)
Era in 29 Noembrie 1938 si ziua Sfântului Andrei. Dupã o veche legendã a dacilor, aceastã zi a fost numitã “Ziua Lupilor”.
Aceastã traditie a fost pãstratã de veacuri in România, motiv pentru care tãranii nu circulã pe drumuri si se retrag la casele lor înainte de a se întuneca. Ei îsi închid vitele in grajd si oile in tarc, apoi ung cu usturoi usile si ferestrele pe dinafarã, sã însele mirosul fin al Lupilor ca sã nu atace casa lor.
Printr-o stranie coincidentã, “Ziua Lupilor” se înrudeste cu numele amantei regale Lupescu, fãcând ca aceastã zi sã fie notatã cu sânge in istoria neamului românesc, cãci in acea zi a lupilor, patriotul român Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis de o lupoaicã, numitã Lupescu…
Era trecut de miezul noptii, o noapte cu cerul plumburiu din care cãdea o burnitã deasã si rece, miscatã de un vânt tãios ce pãtrundea in toate cotloanele. Acelasi vânt suierãtor bãtea si peste zidurile închisorii Râmnicu Sãrat, unde Corneliu Codreanu zãcea într-o celulã întunecoasã cu peretii ca ghiata. El stãtea ghemuit pe o rogojinã, încercând sã adoarmã, dar somnul nu venea, fiindcã îi era frig.
Îmbrãcat in haine de puscãrias dintr-o stofã asprã cu dungi ce nu-l încãlzea, el tremura din tot corpul si se misca in toate directiile suspinând. Si cu cât se misca, cu atât mai frig îi era de la lanturile grele si reci ce-i strângeau încheieturile de la mâini si gleznele picioarelor. Gemea de durerile ce le avea in tot trupul, de pe urma torturilor, foamea si mizeria ce o îndura, nevinovat, de 8 luni de zile.
Când Codreanu a fost arestat in 17 Aprilie 1938, el era îmbrãcat in preferatul sãu costum national, fãcut din lânã albã tesutã in casã. Purta o cãmasa din in albit brodatã de mâna mãicutei sale, peste care avea un ilic din blana albã de miel, cu marginile garnisite cu astrahan negru. Drept cravatã, avea o micã esarfã verde, ce simboliza culoarea Legiunii.
Purta pantalon alb, strâns pe mijoc cu un brâu lat, împodobit cu flori cusute de mânã ca cele din poienile Bucovinei, de unde era mãicuta lui. Peste umerii lui lati, purta un suman din lânã moale de culoarea ierbii din Octombrie, iar cizmele si cãciula neagrã de astrahan, completau eleganta nationalã a frumosului moldovean.
Înalt si bine legat la trup, Corneliu Codreanu avea o fatã cu trãsãturi armonioase, semãnând cu frumosii plaiesi ai lui Stefan cel Mare. Peste fruntea înaltã cu tumultoase gânduri, îi cãdeau câteva suvite din pãrul negru si usor ondulat, gânduri ce se reflectau in ochii lui albastri si cercetãtori. Înzestrat de Dumnezeu cu asa multe calitãti fizice si spirituale, Codreanu era impozant si remarcabil fãrã sã vrea. Îsi ducea aura cu modestia celui ales de destin sã fie unic, mare, iubit de amici si temut de dusmani.
Inteligent, disciplinat, curajos si uman, Codreanu avea o personalitate ce fascina si domina pe oricine. Privirea ochilor lui albastri pãtrundea ca un fluid electric in sufletul celui cu care vorbea si când nu vorbea, fiinta lui emana un fel de magnetism, calitate cu care a reusit sã capteze o imensã pãturã de intelectuali români in lupta lui nationalistã. Codreanu îsi iubea Tara si Neamul mai presus de orice si pentru ele era pregãtit sufleteste sã-si dea si viata.
Dar ca o tragicã ironie a soartei, tocmai el care îsi dedicase viata neamului sãu si lupta sã-i redea libertatea înãbusitã de regimul carlist, sã stârpeascã coruptia si jaful, sã opreascã invazia lãcustelor evreiesti, sã redea românilor bogãtiile tãrii înstrãinate de Rege si amanta lui, tocmai el era condamnat la 10 ani de închisoare pentru “Trãdare de tara”.
Si asta i s-a putut întâmpla lui Corneliu Codreanu in tara strãmosilor sãi, in România Mare pentru care a luptat in rãzboiul din 1916, de la un pretins român numit Carol al II-lea de Hohenzollern, care a dezertat in timpul acelui rãzboi, al cãrui tatã era un german si mama o rusoaicã, ce nu stiau vorbi româneste dupã 60 de ani de domnie in România si, care spre rusinea tuturor românilor, au tolerat progenitura lor patologicã sã stea pe Tronul României cu o cocotã evreicã in brate…
Asa ceva nu i-ar fi mers lui Carol sã facã in Serbia, cãci sârbii l-ar fi spintecat cu sãbiile si l-ar fi aruncat prin fereastrã in curtea palatului, asa cum l-au aruncat pe Regele Alexander Obrenovich cu tot cu sotia sa Draga, pe motiv cã ea nu era din neam domnesc si se cãsãtorise cu ea împotriva vointei poporului.
Iar in Austria, l-ar fi împuscat pe Carol asa cum I-au împuscat pe Arhiducele Rudolf împreunã cu amanta sa, baronesa Maria Vetsera, pentru cã Rudolf era cãsãtorit si prin legãtura lui extra-conjugalã a ofensat poporul si Biserica Catolicã.
Cei doi au fost gãsiti împuscati într-o casã de vânãtoare din Mayerling, iar Casa Regalã a Austriei a comunicat cã ei sau “sinucis”.
Iar in Anglia, oricât de mult tineau englezii la monarhie, l-au gonit de pe tron pe Edward al VIII-lea, când au vãzut ca el nu renuntã la acea Madame Simpson. Dar in România, cum sã facã românii asa ceva? Ei erau hipnotizati de monarhie si obsedati de ideea, cã fãrã monarhie erau pierduti… *(Românul este crestin, iertãtor, smerit si cu credintã in Dumnezeu -nota editorului).
* * *
Deodatã, in acea noapte a Sfântului Andrei, Codreanu a tresãrit si a deschis ochii, cã auzea voci si zgomot de cizme pe coridor, urmat de scrâsnetul unor lacãte ce se deschideau si de zãngãnitul barelor de fier ce se mutau de la usi apropiate de celula lui. Dupã scurt timp, vocile si pasii s-au oprit la usa celulei lui. Codreanu s-a ridicat in picioare, asteptând cu emotie sã vadã, de ce veneau la el in miez de noapte.
Usa s-a deschis. Un grup de jandarmi condusi de maiorul Dinulescu au nãvãlit in celulã si l-au luminat cu lanternele, iar ofiterul i-a spus:
-la-ti boarfele si iesi afarã!
Codreanu si-a strâns ce avea într-o boccea si împins din spate de jandarmi, a pãsit pe coridorul luminat cu lanturile zornãind la picioare, ducându-l la depozitul de efecte. Când a vãzut cã îi dã valiza cu lucrurile sale, inima ce i se sbuciuma in piept s-a mai potolit, bãnuind cã îl mutau la o altã închisoare.
Dupã ce Codreanu a semnat de primirea valizei, a fost împins in curtea închisorii, unde spre marea lui mirare, a dat cu ochii de Nicadorii si Decemvirii, stând aliniati in picioare. În sufletul lui s-a bucurat ca i-a întâlnit, cã nu-i vãzuse de multi ani. Pe Nicadorii din 1933, când I-au împuscat pe Duca si pe Decemvirii din 1936, când l-au împuscat pe Stelescu. I-a privit in fugã si a vãzut cã toti aveau lanturi la mâini si picioare, iar lângã picioare valiza personalã, ceea ce l-a convins, cã toti erau mutati la o altã închisoare cu el odatã.
Jandarmii l-au plasat pe Codreanu in capul coloanei si, toti 14 au stat mult timp in picioare in curtea închisorii Râmnicu Sãrat, tremurând de frig sub o burnitã rece în acea noapte a Sfântului Andrei.
În acel timp, comandantul închisorii, maiorul Scarlat Rosianu discuta cu maiorii Dinulescu si Macoveanu veniti special de la Bucuresti, cum sã-i omoare pe cei 14 legionari. “Lasã cã le arãtam noi cât e de usor, a zis Macoveanu si Dinulescu si au chemat 14 jandarmi in birou. Punând in genunchi pe soferul masinii, i-a aruncat un streang dupã gât pe la spate, arãtând cât de usor se poate executa astfel”. “Jandarmii au primit câte o frânghie fãcutã streang, apoi au iesit in curtea închisorii si fiecãruia i s-a dat in seamã un legionar. -Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu, cã acesta era Cãpitanul Corneliu Codreanu”, a declarat plutonierul Sârbu, când a fost adus in fata Tribunalului.
Legionarii au fost suiti in douã dube. In prima masinã Codreanu cu 9 legionari, sub supravegherea maiorului Dinulescu, iar alti 4 legionari in a doua masinã, sub comanda maiorului Macovescu.
Pânã arestatii s-au asezat pe bãnci, Codreanu a putut trece cu privirea peste fetele celor 9 camarazi si a citit in ochii lor aceiasi teamã ce-l apãsa si pe el, de ce erau adunati in miez de noapte si dusi într-o cãlãtorie stranie, cu câte un jandarm la spate?…
Învingându-si temerile, Codreanu i-a încurajat cu privirea, dând usor din cap si privind in sus, voind sã le spunã: “Curaj! Dumnezeu e cu noi. El nu va îngãdui ca rãul sã învingã si dusmanii sã ne zdrobeascã”.
Era atât de credincios! Credea profund in Dumnezeu cã îl va ajuta si in Arhanghelul Mihail cã îl va proteja. Credea si in Sfantul Mucenic Corneliu Sutasul cã-l va apãra, cã se nãscuse in ziua lui de 13 Septembrie, dupã care i s-a dat si numele de Corneliu.
De aceea, stând acolo pe bancã, nu-si putea imagina cã va fi ucis, iar cei 13 camarazi urmau sã-l însoteascã într-o groapã comunã, la cei 39 de ani ce abia îi împlinise in 13 Septembrie 1938.
Reveria lui Codreanu a fost brusc întreruptã de jandarmul Sârbu, care din spatele lui s-a aplecat mult peste el si a început sã-l lege cu o frânghie de bancã. “Legionarul era legat cu mâinile de bancã pe la spate, iar picioarele de partea de jos a bãncii din fatã, in asa fel, sã nu se poatã misca nici într-o parte nici in alta. Asa au fost legati 10 legionari într-o masinã si cei 4 in cealaltã masinâ.”
“Eu am fost in prima masinã, povesteste jandarmul Sârbu, in cea cu 10 legionari, in spatele Cãpitanului si fiecare jandarm era asezat in spatele legionarului ce-i fusese încredintat. In mâini aveam streangurile.”
Când s-a vãzut asa legat, Codreanu a presimtit cã va fi ucis. Se astepta sã fie împuscat in cap si a închis ochii, rugându-se in gând lui Dumnezeu.
Ce nu stia Codreanu era cã îl astepta o moarte specialã. O moarte prin sugrumare aleasã de evreica Lupescu, prin care fiinta lui sã sufere cat mai cumplit si astfel sã se oficieze ritualul taldmudic, oferind un “Purim” evreilor din România.
“Masinile au pornit cu vitezã cãtre Bucuresti. In masina mea era maiorul Dinulescu, iar in cealaltã, maiorul Macoveanu. Era o tãcere de mormânt, cãci n-aveam voie sã vorbim între noi si nici legionarii între ei, spune jandarmul Sârbu.”
“Ajunsi in dreptul pãdurii Tâncãbesti, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi printr-un cod de semnale momentul executiei, a aprins lanterna, stingând-o si aprinzând-o de trei ori. Era momentul executiei, dar nu stiu de ce, niciunul nu am executat ordinul.
Atunci maiorul Dinulescu a oprit masina, s-a dat jos si s-a dus la masina din spate. Acolo, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar si legionarii erau executati.”
În timpul cât Dinulescu a lipsit din masinã, Codreanu stiind cã va fi omorât si-a întors putin capul cãtre Sârbu si i-a soptit: “Dã-mi voie sã le vorbesc camarazilor mei…”
“Dar in aceiasi clipã, mai înainte ca el sã fi terminat rugãmintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara masinii si pãsind înãuntru cu revolverul in mânã a rostit printre dinti: -Executarea! Jandarmii au aruncat streangurile dupã gâtul celor 10 legionari.”
Codreanu a simtit streangul la gât. A încercat sã respire adânc, dar jandarmul de la spatele lui trãgea cu putere de streang si funia i-a tãiat respiratia. Cu un suprem efort, el s-a luptat cu moartea miscându-si capul in toate directiile, gemând surd, in timp ce trupul i se zbãtea între funiile ce îl imobilizaserã de banca mortii. Si streangul a pãtruns adânc in carnea gâtului sãu, mai adânc…, pânã n-a mai simtit nimic…
Cãlãul Sârbu a tras de streang cu scurte smucituri, pânã fata lui Codreanu a rãmas nemiscatã. Ochii lui albastri au rãmas larg deschisi, privind întrebãtori cãtre infinit si lacrimi se rostogoleau din ei si dupã ce sufletul lui plecase…
“A fost un muget si un horcãit din adâncul fiintei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pânã la Jilava.”
La ordinul lui Dinulescu, jandarmii i-au dezlegat pe legionari de funii, le-au scos lanturile si i-au împins unul spre altul pe bãnci, într-o tragicã îmbrãtisare a mortii, fiecare cu streangul la gât.
“La ora 7 dimineata, ambele masini au intrat in curtea închisorii Jilava. Erau asteptate in curte de comandantul închisorii, colonelul Gherovici, împreunã cu maiorul magistrat Dan Pascu, procurorul militar colonel Vasile Zeciu si medicul legist, lt. Colonel Ionescu.
O groapã mare era deja fãcutã. Trasi din masinã, legionarii morti au fost asezati la marginea gropii cu fata in jos si împuscati in spate, pentru a se simula împuscarea in timpul evadãrii de sub escortã.”
Si ca oribila crimã sã fie acoperitã de acte legale, maiorul Dinulescu a luat o pozitie de drepti si a raportat ofiterilor ce-l asteptau: “Am onoarea sã raportez cã am avut ordinul sã transport 14 condamnati de la închisoarea Râmnicu Sãrat la închisoarea Jilava Bucuresti. Deoarece la kilometrul 30 de pe soseaua Ploiesti-Bucuresti, prizonierii i-au atacat pe jandarmi cu scopul sã evadeze, ei au fost împuscati. Bine voiti a semna procesul verbal de primire a cadavrelor, a urmãtorilor condamnati:
Apoi, Gherovici a ordonat jandarmilor sã arunce in groapã cadavrele legionarilor împreunã cu valizele lor.
Si in timp ce el asista, câte doi jandarmi luau un trup si îl aruncau in groapã cu valizã cu tot.
Dupã asta, Gherovici le-a ordonat jandarmilor sã acopere groapa cu pãmânt si sã-l bãtãtoreascã bine, spre a nu se vedea cã acolo fusese o groapã.
Dupã ce jandarmii au terminat sinistra lor misiune, Gherovici le-a spus “sã uite tot” ce au fãcut, cãci era un secret de Stat.
A doua zi de dimineatã, toate ziarele din România anuntau pe prima paginã: “Corneliu Codreanu a fost împuscat împreunã cu 13 legionari, fiindcã au încercat sã evadeze, in timp ce erau transportati de la Râmnicu Sãrat la Bucuresti”.
Dacã pentru evrei moartea lui Codreanu a fost o bucurie de “Purim”, pentru românii care nu erau legionari a fost o veste tragicã, iar pentru legionari a fost dramaticã si de necrezut. Ei refuzau sã creadã cã era mort, spunând cu înflãcãrare:
“Cãpitanul nu poate fi mort! El este deasupra Mortii… El întotdeauna a râs de moarte. O sã vedeti, cã va apare in curând între noi…”
Realitatea tristã a fost confirmatã de Comandamentul de Prigoanã al Legiunii in lupta clandestinã, care a dat urmãtoarea circularã legionarilor: “Seful suprem este mort. Nu se stie cum a fost omorât si nici unde se afla îngropat. S-a hotãrât organizarea unei actiuni de rãsturnare prin forta a regimului totalitar. Toti legionarii sã fie calmi si sã pãstreze liniste, pentru a câstiga timp sã se facã pregãtirile necesare actiunii plãnuite.”
Nu toti legionarii s-au conformat acestui ordin, fiind prea îndurerati de moartea Cãpitanului. Ei manifestau zi si noapte contra Regelui Carol, acuzându-l de miseleasca asasinare a Cãpitanului. Fierbere mare era la universitatea din Cluj, unde au avut loc ciocniri între studenti si politisti, urmate de arestarea a sute de studenti.
“Armand Cãlinescu trimite la Cluj Brigada Mobilã condusã de Comisarul Vulpescu pentru represalii, care schingiuieste in batai pe studentii arestati, apoi îi trimite la lagãrul Miercurea Ciuc, farã o sentintã legalã.”
“Ca represalii, comisarul Vulpescu scoate din temnita pe avocatul Nicolae Fãgãdãu, închis pentru cã fusese apãrãtorul legal al legionarilor din cazul rectorului Stetãnescu-Goangã, pe soferul lui, Bicã Anania si pe muncitorul Petre Andrei. Îi tortureazã barbaric, sã spunã cum au organizat din închisoare manifestatife studentesti împotriva Regelui Carol si, unde se afla ascuns Horia Sima si Vasile Christescu.
“Pe avocatul Fãgãdãu l-au bãtut si cãlcat in picioare politistii pânã i-au spart testiculele. Fãrã a obtine rãspunsul cerut, l-au suit într-o masinã cu ceilalti doi, toti într-un lac de sânge si i-au dus la marginea orasului Cluj, unde Vulpescu personal i-a împuscat pe toti trei, în noaptea de 3 Decembrie 1938.”
“Fiindcã protestele condinuau, Carol dã ordin ca jandamii si politistii sã împuste fãrã somatie, pe oricine protesta împotriva lui”.
Ca sa potoleascã furia poporului, Armand Cãlinescu ticluieste un zvon, pe care politistii l-au lansat in multime, cã: “În 29 Noiembrie, a fost o ambuscadã între jandarmi si legionarii arestati, fiindcã un alt grup de legionari înarmati au atacat masina pe sosea, in care era transportat Corneliu Codreanu de la Râmnicu Sãrat la Bucuresti, încercând sã-l elibereze. Jandarmii au împuscat 13 legionari care il însoteau, dar Codreanu a reusit sã evadeze si Politia il cauta”.
Multi au crezut in aceastã minciunã si asa s-au nãscut zvonurile cã seful Gãrzii de Fier evadase si fugise in Italia, sã-i cearã sprijin lui Mussolini, iar altii ziceau cã el fugise in Germania sã-l ajute Hitler, si cã se va întoarce cu tunete si fulgere asupra lui Carol…
Aceste versiuni se înmulteau zilnic, iar numele lui Codreanu era pe buzele fiecãrui român, devenind mai popular si mai iubit. O sãptãmânã dupã moartea lui, Codreanu devenise un mit, un erou national, un apãrãtor al crestinilor de urgia comunistã, un apãrãtor al valorilor românesti, o victimã a Regelui Carol si a evreilor.
Prin moarte, Corneliu Codreanu devenise mai periculos pentru Carol si amanta Lupescu, decât fusese in viatã.
* * *
Între timp, asasinii lui Codreanu au fost felicitati si avansati in grad, iar unii au primit si premii. “Pentru cã au servit asa de bine interesele Regelui Carol a II-lea si mai ales ale doamnei Lupescu, generalul Bengliu a primit un premiu de 4 milioane lei, colonelul Gherovici 1 milion lei, iar plutonierul Sârbu care-l sugurmase pe Codreanu, 20 de mii de lei si un concediu lung”.
Legionarii, cercetând sã afle ce se întâmplase cu Cãpitanul, aflã cã a fost împuscat in curtea inchisorii Jilava si îngropat tot acolo, împreunã cu Nicadorii si Decemvirii.
Ei decid sã cearã prin Tribunal trupurile color 14, spre a fi înmormântate crestineste, iar in cazul cã erau refuzati, sã le scoatã cu forta.
Armand Cãlinescu este informat de trãdãtorul Vârfureanu de cele ce plãnuiau legîonarii. El imediat i-a bãnuit pe jandamii cãlãi cã trãdaserã secretul si ordonã generalului Bengliu sã-i împuste pe toti.
“Misiunea asta o primeste tot maiorul Dinulescu. El îi convoacã pe cei 14 jandarmi in pãdurea Tâncãbesti, la locul unde se comisese crima, pe motiv cã voia sã facã o reconstituire.
Fiindcã nu toti jandarmii s-au prezentat la locul indicat, s-a renuntat la împuscarea lor. Deoarece nu-i putea ucide pe toti odatã, ca secretul sã moarã cu ei, s-a trecut la tactica -cu harul blândetii-.
Cei 14 jandarmi cãlãi au fost adusi la Jilava si introdusi in biroul colonelului Gherovici, unde procurorul Zeciu le-a cerut sã dea o declaratie, cum cã cei 14 legionari au fugit de sub escorta lor si de aceea au fost împuscati. Jandarmii au semnat, iar Gherovici i-a lãudat zicând: -Voi v-ati fãcut datoria! Voi nu sunteti asasini de rând, ci ostasii Armatei Regale”.
Gherovici I-a oprit in birou pe jandarmul Sârbu, i-a oferit un scaun si cu ton amical i-a spus: “Tu esti un om voinic! Tu ai fi putut omorî trei deodatã ca ãla…”
Sârbu îsi învârtea cascheta in mâini si dãdea din cap afirmativ, iar Gherovici i-a zis: “Uite, pentru cã ti-ai fãcut datoria asa de bine, îti dau un concediu lung si ia si acesti 20 de mii lei, drept ajutor de boalã.”
Gherovici i-a întins banii si o hârtie sã semneze de primire, dar Sârbu a refuzat zicând: “Vã multumesc, dar nu sunt bolnav.”
“Cum nu esti bolnav!… Mã Sârbule, nu vezi ce rãu arãti? Ia banii si te îngrijeste. Si sa-ti pãzesti gura, cãci altfel ti-o astup cu pãmânt, zise Gherovici, arãtându-i un pistol Mauser de pe birou.”
Sârbu a luat banii si a plecat in concediu, ca si ceilalti jandarmi. Când ei s-au întors din concediu, Gherovici iar i-a adus la biroul sãu din Jilava si le-a spus:
“Voi sunteti oamenii de nãdejde ai Fortei publice. Voi stiti ce important este, sã nu se afle ce am fãcut noi cu cei 14 legionari. Trupurile lor trebuie sã disparã rapid, asa ca voi trebuie sã deschideti groapa si sã aruncati vitriol peste ei”.
Acest fapt îl confirmã plutonierul Sârbu, care a declarat fatã de procuror: “La câteva sãptãmâni, aceiasi jandarmi, tot noi, am fost adusi din nou Ia Jilava si desfãcând groapa am aruncat peste ei o solutie dizolvantã de 15 damigene de vitriol.”
Dar Armand Cãlinescu tot se temea cã legionarii îl vor deshuma pe Codreanu, astfel cã dã ordin lui Gherovici sã se toarne o placã de beton peste groapã.
Colonelul Gherovici a scos din temnitã câtiva condamnati pe viatã si le-a ordonat sã toarne 30 tone de ciment peste locul unde zãceau cei 14 legionari asasinati si apoi sã acopere betonul cu pãmânt. Ocnasii au fãcut acest lucru asa de bine, ca nu se putea banui cã acolo era un mormânt.
Dupã asasinarea lui Codreanu, Carol voia sã-i omoare pe toti legionarii. Numai la bãnuiala cã cineva era legionar, politistii si jandarmi îl împuscau fãrã somatie. Îi împuscau pe strãzi, prin localuri, prin trenuri si chiar in locuintele lor.
“În 3 Decembrie 1938, politistii nãvãlesc noaptea in locuinta familiei Cristescu si aresteazã pe fratii Cristescu, Dinicu, Vasile si Gheorghe, in fata pãrintilor lor uluiti. Preotul Dumitrescu-Borsa, care se afla întâmplãtor acolo, reuseste sã fugã”.
“În 16 Decembrie 1938, Fãnicã Comij cãlãtorea într-un tren de la Bucuresti la Iasi, mergând sã-l ucidã pe Armand Cãlinescu la o festivitate din Iasi, unde stia ca ministrul va asista. În acest scop, Comij cãra o valizã cu câteva grenade, pe care voia sã le arunce asupra lui Cãlinescu.
Foarte bine informati, câtiva politisti condusi de Comisarul Mãnãsilã îl atacã pe Comij in compartiment si îl iau la bãtaie. L-au bãtut pânã l-au omorât, apoi l-au aruncat din trenul mergând. Trupul lui Comij n-a fost niciodatã gãsit.”
“Studentul Marius Cioflec din Timisoara este arestat in casa colegului sãu, Marin Bãrbulescu, la care venise in vizitã. Politia venise sã-l aresteze pe Bãrbulescu, dar gãsindu-l pe Cioflec acolo, l-au arestat si pe el, fiindcã era legionar. Amândoi sunt cumplit bãtuti pentru ca au gãsit la ei cartea Adevãrul in Procesul Cãpitanului.
Asa rãniti si fãrã a le da ajutor medical au fost transportati la Miercurea Ciuc si închisi in lagãr farã nici o sentintã de condamnare”.
Comandamentul de Prigoanã, condus de Horia Sima si Vasile Christescu, intrã in panicã dupã atâtia legionari arestati si mutilati in bãtãi. Ei au simtit cã cineva îi trãda, dar nu stiau cã trãdãtorul era Mihail Vârfureanu, care-i dãdea toate informatiile lui Armand Cãlinescu si asa putea el sã-i aresteze pe legionari la fix.
Din aceastã cauzã, Sima cu Christescu renunta temporar la planul lor de a-l rãsturna pe Carol si ordonã retragerea in Germania a legionarilor cu posturi de comandã.
Si asa începe pribegia pentru legionari, fortati sã-si pãrãseascã tara din cauza tiranicului regim al Regelui Carol al II-lea condus de amanta Lupescu.
“Primul grup de legionari care trec granita clandestin in Polonia la 15 Decembrie 1938, erau: preotul Dumitrescu-Borsa, inginer Horodniceanu si Stelian Stãnicel. Ei au fost condusi peste granitã de avocatul Miti Dumitrescu, care apoi s-a întors in tarã si a continuat a fi ghid pentru multi alti legionari”
(Fragment din cartea “Pasiuni si crime regale”, Ed. Junimea Românã, Târgoviste, 1998)
Era in 29 Noembrie 1938 si ziua Sfântului Andrei. Dupã o veche legendã a dacilor, aceastã zi a fost numitã “Ziua Lupilor”.
Aceastã traditie a fost pãstratã de veacuri in România, motiv pentru care tãranii nu circulã pe drumuri si se retrag la casele lor înainte de a se întuneca. Ei îsi închid vitele in grajd si oile in tarc, apoi ung cu usturoi usile si ferestrele pe dinafarã, sã însele mirosul fin al Lupilor ca sã nu atace casa lor.Printr-o stranie coincidentã, “Ziua Lupilor” se înrudeste cu numele amantei regale Lupescu, fãcând ca aceastã zi sã fie notatã cu sânge in istoria neamului românesc, cãci in acea zi a lupilor, patriotul român Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis de o lupoaicã, numitã Lupescu…
Era trecut de miezul noptii, o noapte cu cerul plumburiu din care cãdea o burnitã deasã si rece, miscatã de un vânt tãios ce pãtrundea in toate cotloanele. Acelasi vânt suierãtor bãtea si peste zidurile închisorii Râmnicu Sãrat, unde Corneliu Codreanu zãcea într-o celulã întunecoasã cu peretii ca ghiata. El stãtea ghemuit pe o rogojinã, încercând sã adoarmã, dar somnul nu venea, fiindcã îi era frig.
Îmbrãcat in haine de puscãrias dintr-o stofã asprã cu dungi ce nu-l încãlzea, el tremura din tot corpul si se misca in toate directiile suspinând. Si cu cât se misca, cu atât mai frig îi era de la lanturile grele si reci ce-i strângeau încheieturile de la mâini si gleznele picioarelor. Gemea de durerile ce le avea in tot trupul, de pe urma torturilor, foamea si mizeria ce o îndura, nevinovat, de 8 luni de zile.
Când Codreanu a fost arestat in 17 Aprilie 1938, el era îmbrãcat in preferatul sãu costum national, fãcut din lânã albã tesutã in casã. Purta o cãmasa din in albit brodatã de mâna mãicutei sale, peste care avea un ilic din blana albã de miel, cu marginile garnisite cu astrahan negru. Drept cravatã, avea o micã esarfã verde, ce simboliza culoarea Legiunii.
Purta pantalon alb, strâns pe mijoc cu un brâu lat, împodobit cu flori cusute de mânã ca cele din poienile Bucovinei, de unde era mãicuta lui. Peste umerii lui lati, purta un suman din lânã moale de culoarea ierbii din Octombrie, iar cizmele si cãciula neagrã de astrahan, completau eleganta nationalã a frumosului moldovean.
Înalt si bine legat la trup, Corneliu Codreanu avea o fatã cu trãsãturi armonioase, semãnând cu frumosii plaiesi ai lui Stefan cel Mare. Peste fruntea înaltã cu tumultoase gânduri, îi cãdeau câteva suvite din pãrul negru si usor ondulat, gânduri ce se reflectau in ochii lui albastri si cercetãtori. Înzestrat de Dumnezeu cu asa multe calitãti fizice si spirituale, Codreanu era impozant si remarcabil fãrã sã vrea. Îsi ducea aura cu modestia celui ales de destin sã fie unic, mare, iubit de amici si temut de dusmani.
Inteligent, disciplinat, curajos si uman, Codreanu avea o personalitate ce fascina si domina pe oricine. Privirea ochilor lui albastri pãtrundea ca un fluid electric in sufletul celui cu care vorbea si când nu vorbea, fiinta lui emana un fel de magnetism, calitate cu care a reusit sã capteze o imensã pãturã de intelectuali români in lupta lui nationalistã. Codreanu îsi iubea Tara si Neamul mai presus de orice si pentru ele era pregãtit sufleteste sã-si dea si viata.
Dar ca o tragicã ironie a soartei, tocmai el care îsi dedicase viata neamului sãu si lupta sã-i redea libertatea înãbusitã de regimul carlist, sã stârpeascã coruptia si jaful, sã opreascã invazia lãcustelor evreiesti, sã redea românilor bogãtiile tãrii înstrãinate de Rege si amanta lui, tocmai el era condamnat la 10 ani de închisoare pentru “Trãdare de tara”.
Si asta i s-a putut întâmpla lui Corneliu Codreanu in tara strãmosilor sãi, in România Mare pentru care a luptat in rãzboiul din 1916, de la un pretins român numit Carol al II-lea de Hohenzollern, care a dezertat in timpul acelui rãzboi, al cãrui tatã era un german si mama o rusoaicã, ce nu stiau vorbi româneste dupã 60 de ani de domnie in România si, care spre rusinea tuturor românilor, au tolerat progenitura lor patologicã sã stea pe Tronul României cu o cocotã evreicã in brate…
Asa ceva nu i-ar fi mers lui Carol sã facã in Serbia, cãci sârbii l-ar fi spintecat cu sãbiile si l-ar fi aruncat prin fereastrã in curtea palatului, asa cum l-au aruncat pe Regele Alexander Obrenovich cu tot cu sotia sa Draga, pe motiv cã ea nu era din neam domnesc si se cãsãtorise cu ea împotriva vointei poporului.
Iar in Austria, l-ar fi împuscat pe Carol asa cum I-au împuscat pe Arhiducele Rudolf împreunã cu amanta sa, baronesa Maria Vetsera, pentru cã Rudolf era cãsãtorit si prin legãtura lui extra-conjugalã a ofensat poporul si Biserica Catolicã.
Cei doi au fost gãsiti împuscati într-o casã de vânãtoare din Mayerling, iar Casa Regalã a Austriei a comunicat cã ei sau “sinucis”.
Iar in Anglia, oricât de mult tineau englezii la monarhie, l-au gonit de pe tron pe Edward al VIII-lea, când au vãzut ca el nu renuntã la acea Madame Simpson. Dar in România, cum sã facã românii asa ceva? Ei erau hipnotizati de monarhie si obsedati de ideea, cã fãrã monarhie erau pierduti… *(Românul este crestin, iertãtor, smerit si cu credintã in Dumnezeu -nota editorului).
* * *
Deodatã, in acea noapte a Sfântului Andrei, Codreanu a tresãrit si a deschis ochii, cã auzea voci si zgomot de cizme pe coridor, urmat de scrâsnetul unor lacãte ce se deschideau si de zãngãnitul barelor de fier ce se mutau de la usi apropiate de celula lui. Dupã scurt timp, vocile si pasii s-au oprit la usa celulei lui. Codreanu s-a ridicat in picioare, asteptând cu emotie sã vadã, de ce veneau la el in miez de noapte.
Usa s-a deschis. Un grup de jandarmi condusi de maiorul Dinulescu au nãvãlit in celulã si l-au luminat cu lanternele, iar ofiterul i-a spus:
-la-ti boarfele si iesi afarã!
Codreanu si-a strâns ce avea într-o boccea si împins din spate de jandarmi, a pãsit pe coridorul luminat cu lanturile zornãind la picioare, ducându-l la depozitul de efecte. Când a vãzut cã îi dã valiza cu lucrurile sale, inima ce i se sbuciuma in piept s-a mai potolit, bãnuind cã îl mutau la o altã închisoare.
Dupã ce Codreanu a semnat de primirea valizei, a fost împins in curtea închisorii, unde spre marea lui mirare, a dat cu ochii de Nicadorii si Decemvirii, stând aliniati in picioare. În sufletul lui s-a bucurat ca i-a întâlnit, cã nu-i vãzuse de multi ani. Pe Nicadorii din 1933, când I-au împuscat pe Duca si pe Decemvirii din 1936, când l-au împuscat pe Stelescu. I-a privit in fugã si a vãzut cã toti aveau lanturi la mâini si picioare, iar lângã picioare valiza personalã, ceea ce l-a convins, cã toti erau mutati la o altã închisoare cu el odatã.
Jandarmii l-au plasat pe Codreanu in capul coloanei si, toti 14 au stat mult timp in picioare in curtea închisorii Râmnicu Sãrat, tremurând de frig sub o burnitã rece în acea noapte a Sfântului Andrei.
În acel timp, comandantul închisorii, maiorul Scarlat Rosianu discuta cu maiorii Dinulescu si Macoveanu veniti special de la Bucuresti, cum sã-i omoare pe cei 14 legionari. “Lasã cã le arãtam noi cât e de usor, a zis Macoveanu si Dinulescu si au chemat 14 jandarmi in birou. Punând in genunchi pe soferul masinii, i-a aruncat un streang dupã gât pe la spate, arãtând cât de usor se poate executa astfel”. “Jandarmii au primit câte o frânghie fãcutã streang, apoi au iesit in curtea închisorii si fiecãruia i s-a dat in seamã un legionar. -Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu, cã acesta era Cãpitanul Corneliu Codreanu”, a declarat plutonierul Sârbu, când a fost adus in fata Tribunalului.
Legionarii au fost suiti in douã dube. In prima masinã Codreanu cu 9 legionari, sub supravegherea maiorului Dinulescu, iar alti 4 legionari in a doua masinã, sub comanda maiorului Macovescu.
Pânã arestatii s-au asezat pe bãnci, Codreanu a putut trece cu privirea peste fetele celor 9 camarazi si a citit in ochii lor aceiasi teamã ce-l apãsa si pe el, de ce erau adunati in miez de noapte si dusi într-o cãlãtorie stranie, cu câte un jandarm la spate?…
Învingându-si temerile, Codreanu i-a încurajat cu privirea, dând usor din cap si privind in sus, voind sã le spunã: “Curaj! Dumnezeu e cu noi. El nu va îngãdui ca rãul sã învingã si dusmanii sã ne zdrobeascã”.
Era atât de credincios! Credea profund in Dumnezeu cã îl va ajuta si in Arhanghelul Mihail cã îl va proteja. Credea si in Sfantul Mucenic Corneliu Sutasul cã-l va apãra, cã se nãscuse in ziua lui de 13 Septembrie, dupã care i s-a dat si numele de Corneliu.
De aceea, stând acolo pe bancã, nu-si putea imagina cã va fi ucis, iar cei 13 camarazi urmau sã-l însoteascã într-o groapã comunã, la cei 39 de ani ce abia îi împlinise in 13 Septembrie 1938.
Reveria lui Codreanu a fost brusc întreruptã de jandarmul Sârbu, care din spatele lui s-a aplecat mult peste el si a început sã-l lege cu o frânghie de bancã. “Legionarul era legat cu mâinile de bancã pe la spate, iar picioarele de partea de jos a bãncii din fatã, in asa fel, sã nu se poatã misca nici într-o parte nici in alta. Asa au fost legati 10 legionari într-o masinã si cei 4 in cealaltã masinâ.”
“Eu am fost in prima masinã, povesteste jandarmul Sârbu, in cea cu 10 legionari, in spatele Cãpitanului si fiecare jandarm era asezat in spatele legionarului ce-i fusese încredintat. In mâini aveam streangurile.”
Când s-a vãzut asa legat, Codreanu a presimtit cã va fi ucis. Se astepta sã fie împuscat in cap si a închis ochii, rugându-se in gând lui Dumnezeu.
Ce nu stia Codreanu era cã îl astepta o moarte specialã. O moarte prin sugrumare aleasã de evreica Lupescu, prin care fiinta lui sã sufere cat mai cumplit si astfel sã se oficieze ritualul taldmudic, oferind un “Purim” evreilor din România.
“Masinile au pornit cu vitezã cãtre Bucuresti. In masina mea era maiorul Dinulescu, iar in cealaltã, maiorul Macoveanu. Era o tãcere de mormânt, cãci n-aveam voie sã vorbim între noi si nici legionarii între ei, spune jandarmul Sârbu.”
“Ajunsi in dreptul pãdurii Tâncãbesti, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi printr-un cod de semnale momentul executiei, a aprins lanterna, stingând-o si aprinzând-o de trei ori. Era momentul executiei, dar nu stiu de ce, niciunul nu am executat ordinul.
Atunci maiorul Dinulescu a oprit masina, s-a dat jos si s-a dus la masina din spate. Acolo, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar si legionarii erau executati.”
În timpul cât Dinulescu a lipsit din masinã, Codreanu stiind cã va fi omorât si-a întors putin capul cãtre Sârbu si i-a soptit: “Dã-mi voie sã le vorbesc camarazilor mei…”
“Dar in aceiasi clipã, mai înainte ca el sã fi terminat rugãmintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara masinii si pãsind înãuntru cu revolverul in mânã a rostit printre dinti: -Executarea! Jandarmii au aruncat streangurile dupã gâtul celor 10 legionari.”
Codreanu a simtit streangul la gât. A încercat sã respire adânc, dar jandarmul de la spatele lui trãgea cu putere de streang si funia i-a tãiat respiratia. Cu un suprem efort, el s-a luptat cu moartea miscându-si capul in toate directiile, gemând surd, in timp ce trupul i se zbãtea între funiile ce îl imobilizaserã de banca mortii. Si streangul a pãtruns adânc in carnea gâtului sãu, mai adânc…, pânã n-a mai simtit nimic…
Cãlãul Sârbu a tras de streang cu scurte smucituri, pânã fata lui Codreanu a rãmas nemiscatã. Ochii lui albastri au rãmas larg deschisi, privind întrebãtori cãtre infinit si lacrimi se rostogoleau din ei si dupã ce sufletul lui plecase…
“A fost un muget si un horcãit din adâncul fiintei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase, masinile si-au continuat drumul pânã la Jilava.”
La ordinul lui Dinulescu, jandarmii i-au dezlegat pe legionari de funii, le-au scos lanturile si i-au împins unul spre altul pe bãnci, într-o tragicã îmbrãtisare a mortii, fiecare cu streangul la gât.
“La ora 7 dimineata, ambele masini au intrat in curtea închisorii Jilava. Erau asteptate in curte de comandantul închisorii, colonelul Gherovici, împreunã cu maiorul magistrat Dan Pascu, procurorul militar colonel Vasile Zeciu si medicul legist, lt. Colonel Ionescu.O groapã mare era deja fãcutã. Trasi din masinã, legionarii morti au fost asezati la marginea gropii cu fata in jos si împuscati in spate, pentru a se simula împuscarea in timpul evadãrii de sub escortã.”
Si ca oribila crimã sã fie acoperitã de acte legale, maiorul Dinulescu a luat o pozitie de drepti si a raportat ofiterilor ce-l asteptau: “Am onoarea sã raportez cã am avut ordinul sã transport 14 condamnati de la închisoarea Râmnicu Sãrat la închisoarea Jilava Bucuresti. Deoarece la kilometrul 30 de pe soseaua Ploiesti-Bucuresti, prizonierii i-au atacat pe jandarmi cu scopul sã evadeze, ei au fost împuscati. Bine voiti a semna procesul verbal de primire a cadavrelor, a urmãtorilor condamnati:
1. Corneliu Zelea Codreanu, 2. Constantinescu Nicolae Niki, 3. Caranica Ion Iancu, 4. Belimace Doru, 5. Bozântan Iosif, 6. Caratãnase Ion, 7. Curcã Stefan, 8. Pele Ion, 9. State Grigore Ion, 10. Atanasiu Ion, 11. Bogdan Gavrilã, 12. Vlad Ion Radu, 13. Georgescu Stefan Fane, 14. Trandafir Ion.”“Procesul Verbal de constatare, cã cei 14 legionari au murit prin împuscare, a fost semnat de medicul legist, It. colonel Ionescu, de Procurorul Militar Vasile Zeciu, de maiorul magistrat Dan Pascu si de colonelul Gherovici, Comandantul închisorii Jilava.”
Apoi, Gherovici a ordonat jandarmilor sã arunce in groapã cadavrele legionarilor împreunã cu valizele lor.
Si in timp ce el asista, câte doi jandarmi luau un trup si îl aruncau in groapã cu valizã cu tot.Dupã asta, Gherovici le-a ordonat jandarmilor sã acopere groapa cu pãmânt si sã-l bãtãtoreascã bine, spre a nu se vedea cã acolo fusese o groapã.
Dupã ce jandarmii au terminat sinistra lor misiune, Gherovici le-a spus “sã uite tot” ce au fãcut, cãci era un secret de Stat.
A doua zi de dimineatã, toate ziarele din România anuntau pe prima paginã: “Corneliu Codreanu a fost împuscat împreunã cu 13 legionari, fiindcã au încercat sã evadeze, in timp ce erau transportati de la Râmnicu Sãrat la Bucuresti”.
Dacã pentru evrei moartea lui Codreanu a fost o bucurie de “Purim”, pentru românii care nu erau legionari a fost o veste tragicã, iar pentru legionari a fost dramaticã si de necrezut. Ei refuzau sã creadã cã era mort, spunând cu înflãcãrare:
“Cãpitanul nu poate fi mort! El este deasupra Mortii… El întotdeauna a râs de moarte. O sã vedeti, cã va apare in curând între noi…”
Realitatea tristã a fost confirmatã de Comandamentul de Prigoanã al Legiunii in lupta clandestinã, care a dat urmãtoarea circularã legionarilor: “Seful suprem este mort. Nu se stie cum a fost omorât si nici unde se afla îngropat. S-a hotãrât organizarea unei actiuni de rãsturnare prin forta a regimului totalitar. Toti legionarii sã fie calmi si sã pãstreze liniste, pentru a câstiga timp sã se facã pregãtirile necesare actiunii plãnuite.”
Nu toti legionarii s-au conformat acestui ordin, fiind prea îndurerati de moartea Cãpitanului. Ei manifestau zi si noapte contra Regelui Carol, acuzându-l de miseleasca asasinare a Cãpitanului. Fierbere mare era la universitatea din Cluj, unde au avut loc ciocniri între studenti si politisti, urmate de arestarea a sute de studenti.
“Armand Cãlinescu trimite la Cluj Brigada Mobilã condusã de Comisarul Vulpescu pentru represalii, care schingiuieste in batai pe studentii arestati, apoi îi trimite la lagãrul Miercurea Ciuc, farã o sentintã legalã.”
“Ca represalii, comisarul Vulpescu scoate din temnita pe avocatul Nicolae Fãgãdãu, închis pentru cã fusese apãrãtorul legal al legionarilor din cazul rectorului Stetãnescu-Goangã, pe soferul lui, Bicã Anania si pe muncitorul Petre Andrei. Îi tortureazã barbaric, sã spunã cum au organizat din închisoare manifestatife studentesti împotriva Regelui Carol si, unde se afla ascuns Horia Sima si Vasile Christescu.
“Pe avocatul Fãgãdãu l-au bãtut si cãlcat in picioare politistii pânã i-au spart testiculele. Fãrã a obtine rãspunsul cerut, l-au suit într-o masinã cu ceilalti doi, toti într-un lac de sânge si i-au dus la marginea orasului Cluj, unde Vulpescu personal i-a împuscat pe toti trei, în noaptea de 3 Decembrie 1938.”
“Fiindcã protestele condinuau, Carol dã ordin ca jandamii si politistii sã împuste fãrã somatie, pe oricine protesta împotriva lui”.
Ca sa potoleascã furia poporului, Armand Cãlinescu ticluieste un zvon, pe care politistii l-au lansat in multime, cã: “În 29 Noiembrie, a fost o ambuscadã între jandarmi si legionarii arestati, fiindcã un alt grup de legionari înarmati au atacat masina pe sosea, in care era transportat Corneliu Codreanu de la Râmnicu Sãrat la Bucuresti, încercând sã-l elibereze. Jandarmii au împuscat 13 legionari care il însoteau, dar Codreanu a reusit sã evadeze si Politia il cauta”.
Multi au crezut in aceastã minciunã si asa s-au nãscut zvonurile cã seful Gãrzii de Fier evadase si fugise in Italia, sã-i cearã sprijin lui Mussolini, iar altii ziceau cã el fugise in Germania sã-l ajute Hitler, si cã se va întoarce cu tunete si fulgere asupra lui Carol…
Aceste versiuni se înmulteau zilnic, iar numele lui Codreanu era pe buzele fiecãrui român, devenind mai popular si mai iubit. O sãptãmânã dupã moartea lui, Codreanu devenise un mit, un erou national, un apãrãtor al crestinilor de urgia comunistã, un apãrãtor al valorilor românesti, o victimã a Regelui Carol si a evreilor.
Prin moarte, Corneliu Codreanu devenise mai periculos pentru Carol si amanta Lupescu, decât fusese in viatã.
* * *
Între timp, asasinii lui Codreanu au fost felicitati si avansati in grad, iar unii au primit si premii. “Pentru cã au servit asa de bine interesele Regelui Carol a II-lea si mai ales ale doamnei Lupescu, generalul Bengliu a primit un premiu de 4 milioane lei, colonelul Gherovici 1 milion lei, iar plutonierul Sârbu care-l sugurmase pe Codreanu, 20 de mii de lei si un concediu lung”.
Legionarii, cercetând sã afle ce se întâmplase cu Cãpitanul, aflã cã a fost împuscat in curtea inchisorii Jilava si îngropat tot acolo, împreunã cu Nicadorii si Decemvirii.
Ei decid sã cearã prin Tribunal trupurile color 14, spre a fi înmormântate crestineste, iar in cazul cã erau refuzati, sã le scoatã cu forta.Armand Cãlinescu este informat de trãdãtorul Vârfureanu de cele ce plãnuiau legîonarii. El imediat i-a bãnuit pe jandamii cãlãi cã trãdaserã secretul si ordonã generalului Bengliu sã-i împuste pe toti.
“Misiunea asta o primeste tot maiorul Dinulescu. El îi convoacã pe cei 14 jandarmi in pãdurea Tâncãbesti, la locul unde se comisese crima, pe motiv cã voia sã facã o reconstituire.
Fiindcã nu toti jandarmii s-au prezentat la locul indicat, s-a renuntat la împuscarea lor. Deoarece nu-i putea ucide pe toti odatã, ca secretul sã moarã cu ei, s-a trecut la tactica -cu harul blândetii-.
Cei 14 jandarmi cãlãi au fost adusi la Jilava si introdusi in biroul colonelului Gherovici, unde procurorul Zeciu le-a cerut sã dea o declaratie, cum cã cei 14 legionari au fugit de sub escorta lor si de aceea au fost împuscati. Jandarmii au semnat, iar Gherovici i-a lãudat zicând: -Voi v-ati fãcut datoria! Voi nu sunteti asasini de rând, ci ostasii Armatei Regale”.
Gherovici I-a oprit in birou pe jandarmul Sârbu, i-a oferit un scaun si cu ton amical i-a spus: “Tu esti un om voinic! Tu ai fi putut omorî trei deodatã ca ãla…”
Sârbu îsi învârtea cascheta in mâini si dãdea din cap afirmativ, iar Gherovici i-a zis: “Uite, pentru cã ti-ai fãcut datoria asa de bine, îti dau un concediu lung si ia si acesti 20 de mii lei, drept ajutor de boalã.”
Gherovici i-a întins banii si o hârtie sã semneze de primire, dar Sârbu a refuzat zicând: “Vã multumesc, dar nu sunt bolnav.”
“Cum nu esti bolnav!… Mã Sârbule, nu vezi ce rãu arãti? Ia banii si te îngrijeste. Si sa-ti pãzesti gura, cãci altfel ti-o astup cu pãmânt, zise Gherovici, arãtându-i un pistol Mauser de pe birou.”
Sârbu a luat banii si a plecat in concediu, ca si ceilalti jandarmi. Când ei s-au întors din concediu, Gherovici iar i-a adus la biroul sãu din Jilava si le-a spus:
“Voi sunteti oamenii de nãdejde ai Fortei publice. Voi stiti ce important este, sã nu se afle ce am fãcut noi cu cei 14 legionari. Trupurile lor trebuie sã disparã rapid, asa ca voi trebuie sã deschideti groapa si sã aruncati vitriol peste ei”.
Acest fapt îl confirmã plutonierul Sârbu, care a declarat fatã de procuror: “La câteva sãptãmâni, aceiasi jandarmi, tot noi, am fost adusi din nou Ia Jilava si desfãcând groapa am aruncat peste ei o solutie dizolvantã de 15 damigene de vitriol.”
Dar Armand Cãlinescu tot se temea cã legionarii îl vor deshuma pe Codreanu, astfel cã dã ordin lui Gherovici sã se toarne o placã de beton peste groapã.
Colonelul Gherovici a scos din temnitã câtiva condamnati pe viatã si le-a ordonat sã toarne 30 tone de ciment peste locul unde zãceau cei 14 legionari asasinati si apoi sã acopere betonul cu pãmânt. Ocnasii au fãcut acest lucru asa de bine, ca nu se putea banui cã acolo era un mormânt.
Dupã asasinarea lui Codreanu, Carol voia sã-i omoare pe toti legionarii. Numai la bãnuiala cã cineva era legionar, politistii si jandarmi îl împuscau fãrã somatie. Îi împuscau pe strãzi, prin localuri, prin trenuri si chiar in locuintele lor.
“În 3 Decembrie 1938, politistii nãvãlesc noaptea in locuinta familiei Cristescu si aresteazã pe fratii Cristescu, Dinicu, Vasile si Gheorghe, in fata pãrintilor lor uluiti. Preotul Dumitrescu-Borsa, care se afla întâmplãtor acolo, reuseste sã fugã”.
“În 16 Decembrie 1938, Fãnicã Comij cãlãtorea într-un tren de la Bucuresti la Iasi, mergând sã-l ucidã pe Armand Cãlinescu la o festivitate din Iasi, unde stia ca ministrul va asista. În acest scop, Comij cãra o valizã cu câteva grenade, pe care voia sã le arunce asupra lui Cãlinescu.
Foarte bine informati, câtiva politisti condusi de Comisarul Mãnãsilã îl atacã pe Comij in compartiment si îl iau la bãtaie. L-au bãtut pânã l-au omorât, apoi l-au aruncat din trenul mergând. Trupul lui Comij n-a fost niciodatã gãsit.”
“Studentul Marius Cioflec din Timisoara este arestat in casa colegului sãu, Marin Bãrbulescu, la care venise in vizitã. Politia venise sã-l aresteze pe Bãrbulescu, dar gãsindu-l pe Cioflec acolo, l-au arestat si pe el, fiindcã era legionar. Amândoi sunt cumplit bãtuti pentru ca au gãsit la ei cartea Adevãrul in Procesul Cãpitanului.
Asa rãniti si fãrã a le da ajutor medical au fost transportati la Miercurea Ciuc si închisi in lagãr farã nici o sentintã de condamnare”.
Comandamentul de Prigoanã, condus de Horia Sima si Vasile Christescu, intrã in panicã dupã atâtia legionari arestati si mutilati in bãtãi. Ei au simtit cã cineva îi trãda, dar nu stiau cã trãdãtorul era Mihail Vârfureanu, care-i dãdea toate informatiile lui Armand Cãlinescu si asa putea el sã-i aresteze pe legionari la fix.
Din aceastã cauzã, Sima cu Christescu renunta temporar la planul lor de a-l rãsturna pe Carol si ordonã retragerea in Germania a legionarilor cu posturi de comandã.
Si asa începe pribegia pentru legionari, fortati sã-si pãrãseascã tara din cauza tiranicului regim al Regelui Carol al II-lea condus de amanta Lupescu.
“Primul grup de legionari care trec granita clandestin in Polonia la 15 Decembrie 1938, erau: preotul Dumitrescu-Borsa, inginer Horodniceanu si Stelian Stãnicel. Ei au fost condusi peste granitã de avocatul Miti Dumitrescu, care apoi s-a întors in tarã si a continuat a fi ghid pentru multi alti legionari”
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu