luni, 9 mai 2011

asta e

Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Muntii pustii, cu piscurile catã
Mâhniti, din cer, în valea de granit,
Ca sã-l mai vadã, cel putin o datã,
Viu dacã-i viu, sau mort de-o fi murit.
Cântecul lui, de care tara toatã
Era învãluitã ca-ntr-un vis,
De sta si ochiul soimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodatã.
S-a rupt din codri, s-a pierdut din ses
Si, goalã ca de suflet, tristã, tara
Nu mai gãseste parecã-nteles.
De ce e ziuã si se lasã seara.
Fluierul lui cânta si-n cingãtoare,
Si zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori si de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.
Se desteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrãgosteau la cântecele sale
Si se simteau logodnicii usori
Si mai frumosi, cãlcând în iarba moale.
Împrietenit cu cerbii si mistretii
Si nins cu fluturi jucãtori în cete,
Jivinele-l priveau ca niste fete
Si cu sfiala dulce-a tineretii.
Unde-a plecat cã n-are nimeni stire
Fãtul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albastri, plini ca de mãrgele,
Si cu sprinceana-n jurul lor subtire?
A coborât din munti, pe stânci, cãlare,
Si patru nopti a scãpãrat pãmântul,
De subt copitele nerãbdãtoare
Ce s-au luptat cu cremenea si vântul.
Si luându-si fluier, însã si secure,
Si arme grele, -n mâna lui usoare,
Trecu, ca o sãgeatã prin pãdure,
Si ca un fulger purtãtor de soare.
El strãbãtu întreaga tarã,
Iar Dunãrea nevrând sã-i facã loc
O spintecã, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde si cu coifu-afarã
Si s-ar fi zis cã negrul armãsar,
Cu nãrile suflând la fata apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau mãcar,
Pe un trimis al lui Traian si-al Papei.
Neamul ursuz din tãrmul de sub lunã,
Neam trist, urât, si hâd si sângeros,
Amenintase doinele lui Fãt-Frumos,
Mândria lui si voia lui cea bunã.
Iar Fãt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simtii, din sânge, flãcãri cã se-adunã,
Si-n glas, în vorbe, -n pâine si pãmânt,
Dogoarea cerului strãbunã.
Si o luminã nouã-n viata lui,
Si o chemare din Tãrii si noapte -
Si-n toate glasul nu stia al cui,
Si un îndemn de semne si de soapte
Nemaistiute, nemaiîncercate
Ce se iscau si se topeau în salbe,
Cã lua vãzduhul chipuri aripate
Si se-ngrosau într-însul forte albe.
Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, si-o zare
Era ca o tipsie izbitã de sãgeti.
Murmur de fier si suier de urale,
Într-o urzire crâncenã de vieti,
De lãnci împiedecate în zãbale.
Acum s-a dus dusmanul sã-l rãpuie:
Ori sã-l înece-n sânge si-n vâltoare,
Ori bezna lui ziditã sã descuie -
În stare si de milã, dar si de necrutare -
Cum va voi, cãci vrednicul urmas
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.
Tu, Tarã, -asteaptã cântecele iar
Sã se strecoare-n ramuri linistit,
Din rãsãritul mare-n asfintit,
De la hotar pãnã-n hotar.
Tudor Arghezi

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar