vineri, 6 aprilie 2012

CupruMin curata Trădare națională


Ministerul Economiei confirmă că Bayfront nu are banii: „Va căuta investitori“

Ministerul Economiei spune că Bayfront Capital Partners, care şi-a adjudecat licitaţia Cupru Min Abrud, cu suma de 200,8 mil. euro, nu are banii necesari şi trebuie să-i strângă acum de la investitori privaţi. Explicaţia este ilariantă: înseamnă că statul a primit la licitaţie şi a declarat câştigătoare o firmă fără bani.

"Din documentele prezentate rezultă că Bayfront Capital Partners va susţine Roman Copper în vederea finanţării achiziţiei de acţiuni la Cupru Min şi a datoriilor cu participarea investitorilor din Canada, Europa şi SUA", spun reprezentanţii Ministerului Economiei, cel care prin OPSPI a fost vânzătorul Cupru Min.
În jurul canadienilor de la Bayfront Capital Partners rămâne încă un mister dat fiind faptul că nu se cunoaşte nici până în prezent cine este în spatele companiei.


Cupru Min deţine licenţa de exploatare pentru cel mai mare zăcământ de cupru din România, cel de la Roşia Poieni, estimat la 900.000 de tone, evaluate la preţul actual al metalului roşu de 8.320 de dolari/tonă, la 5,4 miliarde de euro, însă preţul cuprului a fost foarte volatil în ultimii ani, ajungând la un moment dat să fie cotat pe bursa din Londra la mai puţin de 3.000 de dolari/tonă, dar a urcat şi la 10.000 de dolari/tonă.

USL critică cu jumătate de gură, semn că s-a dat OK extern la toată tărășenia. Ce convenabil. Nefiind parlamentari USL prezenți la serviciu, nu sunt nici interpelări parlamentare (Iulian Urban face pe mortu'-n păpușoi).



Peste 60% din cuprul României a ajuns în mâna unei companii canadiene cvasi-anonime. Posibilitatea de exploata 900 000 de tone de cupru a fost obținută de ”canadieni” cu pentru un preț de 200,78 milioane de euro. La prețurile actuale, valoarea depozitului vândut (calcul net la o redevență de 6%) este 5,26 miliarde de euro. Chiar dacă presupunem un cost de extracție de 2000 de dolari pe tonă (foarte pesimist), trebuie să constatăm că statul român a vândut unor ”canadieni” un activ de 4 miliarde de euro pentru o plată cash de 200 de milioane de euro, adică discontul oferit de statul român a fost de 95%. Din punctul nostru de vedere, o asemenea tranzacție poate fi catalogată drept înaltă trădare și subminare a economiei naționale. Statul român avea posibilitate să exploateze acest minereu fără niciun fel de ajutor extern și fără să fie necesară o privatizare a întreprinderii.


Un alt argument invocat de apărătorii modului în care s-a privatizat Cupru Min este renumitul slogan ”așa ne-a cerut FMI-ul!”. În legătură cu FMI merită făcute următoarele precizări: 1. FMI nu a cerut ca Cupru Min să fie vândut la un preț echivalent cu 5% din valoarea activelor companiei. 2. FMI nu a cerut ca Cupru Min să fie vândut unei companii canadiene obscure care nici nu dispune de capital propriu. 3. FMI nu a cerut ca vânzarea Cupru Min să fie făcută într-o singură tranșă și unui singur ”investitor strategic”. Toate problemele privatizării Cupru Min se datorează în exclusivitate statului român. Pentru a demonstra acest fapt, vom apela la un contra-exemplu, adică modul în care a fost gestionată privatizarea companiei KGHM din Polonia.
Compania KGHM Polska Miedz SA este o companie asemănătoare cu Cupru Min, doar că are dimensiuni mai mari. În rest, profilul este aproximativ același: companie minieră de stat. KGHM a fost una dintre multiplele companii care au fost incluse în programul radical de privatizare care s-a desfășurat în Polonia, dar rezultatele acestui program sunt foarte diferite de cele obținute în România.
În România s-a invocat deseori exemplul Poloniei care a preferat să facă privatizări masive prin intermediul bursei de la Varșovia, sugerându-se că motivul alegerii acestui mecanism ținea de dorința ”dezvoltării pieței locale de capital” sau obținerii unui preț de vânzare mai bun. În realitate, atât obținerea prețului mai bun cât și dezvoltarea pieței de capital au fost efecte benefice, dar secundare față de motivul principal pentru care a fost aleasă metoda privatizării bursiere. În cazul KGHM statul a păstrat 32% din acțiunile companiei, iar vânzarea prin bursă a garantat faptul că cei mai mari deținători privați de acțiuni nu au în proprietate mai mult de 3% din acțiunile companiilor. În aceste condiții, nu există un ”investitor strategic” care să-i poată dicta statului modul în care trebuie gestionată compania și nici nu există vreun investitor care să poată opera creșteri succesive de capital menite să reducă procentul deținut de stat. Probabilitatea ca zeci de mii de acționari minoritari să se poată coaliza în vederea unor majorări de capital sau schimbării politicii operaționale ale companiei este aproape nulă. În același timp, dimensiunea pachetului deținut de stat și modul în care a fost redactat actul constitutiv al companiei îi permit să numească o bună parte din consiliul de administrație, președintele consiliului și directorul executiv. În aceste condiții, deși privatizarea a lăsat statul fără un pachet majoritar, chiar și jurnaliștii de la Bloomberg și Businessweek descriu KGHM drept o ”companie deținută de stat” sau o ”companie controlată de stat”. KGHM nu este un exemplu singular în acest sens, ci un exemplu reprezentativ pentru întregul program de privatizare din Polonia. Întrebare retorică: de ce s-a putut realiza un asemenea program în Polonia, dar nu s-a putut realiza în România?
În perioada post-privatizare, KGHM a reușit nu doar să-și păstreze pozițiile dominante în piața regională, dar a reușit să devină unul dintre jucătorii de talie globală în piața mondială de cupru. Printre tentativele de extindere s-au numărat achiziții de mine și drepturi de exploatare în Republica Democratică Congo, dar în 2005 circumstanțele și concurența din partea giganților vestici au forțat renunțarea la proiectele africane. În ciuda primelor eșecuri, polonezii au continuat ascensiunea și au căutat alte opțiuni de extindere operațională. În 2009, ei au încercat să devină exploatatorul principal al uriașului depozit de cupru de la Sierra Gorda din Chile, dar acolo s-au confruntat cu compania minieră a conglomeratului nipon Sumitomo. După o îndelungată bătălie de oferte, Sumitomo a câștigat, victoria niponilor datorându-se în mare parte accesului la finanțare aproape nelimitată din partea Băncii Sumitomo. În 2010, consiliul de administrație a KGHM a decis că trebuie încercată o achiziție mai puțin spectaculoasă și s-a orientat spre achiziția a 51% din Abacus Mining Corp, o companie canadiană care deține exploatarea de la Ajax Copper-Gold Project din Canada. După această achiziție care a costat 37 de milioane de dolari, dar a adus o experiență pozitivă, KGHM a elaborat un plan de inserție în proiectul Sierra Gorda. În acest proiect, partenerul minoritar al Sumitomo este o companie canadiană, Quandra FNX care asigură o bună parte din lucrările tehnice și deține 45% din acțiunile companiei joint-venture ce deține dreptul de exploatare de la Sierra Gorda. La începutul anului curent, KGHM a organizat preluarea acestei companii canadiene, plătind în total peste 3 miliarde de dolari. Toți acești bani au venit din profiturile acumulate de KGHM în ultimul deceniu, profiturile fiind păstrate anume pentru realizarea unei achiziții majore. Quandra FNX avea în proprietate multiple proiecte în Canada și preluarea acestei companii a oferit polonezilor atât posibilități impresionante de creștere începând din 2014 când va începe extracția de cupru de la Sierra Gorda, cât și o creștere imediată de producție, plasând KGHM pe locul 9 în topul mondial al producătorilor de cupru. Conform declarațiilor oficiale, în aprilie va avea loc o întâlnire între directorii KGHM și foștii rivali de la Sumitomo cu scopul de a creiona planul comun de exploatare a zăcământului de la Sierra Gorda.
A două întrebare retorică: de ce compania minieră de stat din Polonia cumpără cu bani cash una dintre marile companii ale mineritului canadian, iar în România statul dă aproape gratis propria companie minieră unei bănci microscopice din Canada?
Drumul către succes al companiei KGHM nu a fost lipsit de eșecuri sau complicații. Compania a fost supusă unui baraj constant de critici, mai ales din partea jurnaliștilor străini, deși s-au remarcat și mercenarii informaționali de la ediția poloneză a Businessweek. Printre acuzațiile răspândite pe canale formale și informale, merită menționate doar două: cheltuielile excesive de protocol și faptul că unii dintre numeroșii consultanți ai companiei sunt de fapt ofițeri ai AW (analogul SIE din Polonia). Comisia parlamentară care a investigat acuzațiile de cheltuieli excesive a ajuns la concluzia că toate cheltuielile au fost perfect justificate, mai ales în condițiile dorinței KGHM de a face afaceri în Africa. Cât despre prezența ofițerilor AW în proximitatea factorilor de decizie ai companiei, credem că rezultatele KGHM certifică faptul că acești ”luptători ai frontului invizibil” și-au îndeplinit cu brio datoria față de patrie și contribuabili. În contextul dezastrului de la Cupru Min, cum poate fi calificat modul în care și-au îndeplinit datoria față de patrie și contribuabili colegii lor din România?

"Cupru Min a fost evaluat în anul 2006 la 18 milioane de euro, o nouă evaluare a avut loc în 2011: 56 de milioane, iar preţul obţinut peste 200 de milioane. Nicio secundă odată cu această vânzare nu s-au vândut resursele de cupru ale României, s-a vândut un business, care printre active în patrimoniul său are şi o licenţă de exploatare de cupru pentru o anumită perioadă. Toate acuzaţiile sunt false şi dacă mergem mai departe pe calea unui raţionament nu logic, ci politic, găsim interese antinaţionale în spatele lor. Ceea ce facem este să protejăm interesul naţional, să protejăm independenţa României şi să asigurăm repet că resursele naturale sunt darul lui Dumnezeu pentru poporul român şi naţiunea este cea care să beneficieze de asta".



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar