miercuri, 25 aprilie 2012

ohrid atelierul de produs hirtie si imprimat manual cu presa gutenberg










zirconiu

Înainte de apariţia tiparului, cărţile erau realizate manual şi erau considerate adevărate opere de artă. Realizarea unei cărţi presupunea implicarea unor meşteri din branşe diverse, de la tăbăcarii care pregăteau pielea de animale la cei care pregăteau obiectele de ornament cu care erau împodobite cărţile (în unele cazuri, copertele erau împodobite cu aur, pietre scumpe, fildeş etc.). Pergamentele pentru pagini erau făcute din piele uscată şi tăbăcită, erau tăiate la mărimea potrivită şi cusute împreună. Unii meşteri se ocupau cu pregătirea cernelurilor, în timp ce alţii pregăteau instrumentele de scris. Scribii se ocupau de copierea manuală a textului, iar diverşi artişti înfrumuseţau cărţile cu ilustraţii, cu forme geometrice stilizate pe marginile paginilor şi cu alte elemente artistice.

În perioada Evului Mediu, copiştii făceau parte, de cele mai multe ori, din ordinele călugăreşti, mănăstirile fiind locurile unde era cel mai probabil să se afle o bibliotecă. Ei erau oameni educaţi, citiţi. Trebuiau să cunoască limba latină, să fie capabili să descifreze scrisul de mână al altor scribi şi să aibă abilităţi caligrafice bine dezvoltate. Ca să poată scrie drept, scribul trasa linii pe pagina nescrisă, cu ajutorul unui instrument metalic numit stilus (un fel de riglă). Instrumentul de scris era un condei făcut din pană de gâscă, iar cernelurile erau diverse amestecuri ce conţineau funingine, apă, extracte din plante etc. În fapt, fără munca migăloasă a scribilor Evului Mediu, astăzi s-ar şti prea puţine lucruri despre societatea, mentalităţile şi evenimentele mileniilor trecute. Copierea unui manuscris necesita foarte mult timp, iar materialele folosite erau extrem de scumpe, astfel că doar nobilii, bisericile şi negustorii foarte bogaţi îşi permiteau să comande cărţi. Deşi fusese inventată în China în jurul anului 100 d.Ch., hârtia a început să fie folosită de europeni abia în jurul secolului al XII-lea. Până la data aceea, pentru cărţi s-au folosit în special pergamentele.

Gutenberg şi presa de tipar

Johannes Gensfleisch s-a născut în oraşul Mainz, în 1394 (sau, după unele surse, în 1399), într-o familie înstărită, devenind cunoscut sub numele de Gutenberg, după denumirea cartierului în care se mutase familia sa. Viaţa i-a fost marcată de exilul pricinuit de confruntările civile din 1428 dintre familiile patriciene şi breslele meşteşugăreşti. Tânărul Gutenberg a fost nevoit să se refugieze la Strasbourg, unde s-a integrat în breasla meşterilor care prelucrau metale. După aproximativ şase ani, a revenit în oraşul natal şi şi-a continuat cercetările cu privire la tipărirea textelor scrise, fiind totodată şi confecţioner de oglinzi. Marile lui invenţii au fost multiplicarea literelor prin turnarea într-un aliaj de plumb, bismut şi antimoniu; în adaptarea cernelii pentru literele metalice şi construirea presei tipografice.

Până la Gutenberg, se folosea o singură matriţă compactă pentru imprimare, iar posibilităţile de îndreptare a erorilor, de adaptare şi refolosire a materialelor erau aproape inexistente. „Europa avea nevoie de o metodă bună de multiplicare a cărţilor şi a altor forme de comunicare prin scris. Mulţi alţi inventatori au analizat o varietate de idei în acest sens. Gutenberg a fost primul care a dat dovadă de perseverenţă, determinare, poate chiar obsesie şi talent pentru a reuşi." El a fost inspirat să folosească pentru fiecare literă câte un compartiment mobil propriu. A reuşit să alinieze literele pe rânduri şi să tipărească în aşa fel cuvintele şi rândurile, încât scrierea să fie lizibilă.

În 1445, Gutenberg a tipărit un fragment din Cartea sibilelor, o poezie germană din secolul al XIV-lea. Forma literelor folosite era rudimentară. A continuat cu noi încercări, tipărind fragmente din gramatica lui Aelius Donatius, pasaje dintr-o bulă papală împotriva otomanilor şi formulare-tip pentru indulgenţe. În aceste etape, forma literelor capătă contur, iar tehnica tipografică se perfecţionează.

Biblia cu 42 de rânduri

Înainte de a se inventa tiparul, traducerea, multiplicarea şi răspândirea Bibliei erau activităţi laborioase şi de durată. Cărţile Bibliei erau copiate manual, ceea ce presupunea dimensiuni foarte mari şi un preţ pe măsură. Tocmai de aceea Gutenberg şi-a îndreptat atenţia spre cartea de căpătâi a creştinismului şi a căutat sprijin financiar pentru un proiect atât de amplu precum tipărirea Bibliei. Între 1448 şi 1452, a contractat împrumuturi însemnate. A primit 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului din Mainz, care i-a devenit şi asociat. Când proiectul s-a apropiat de finalizare, Fust a profitat de faptul că datoria ajunsese la scadenţă şi a solicitat rambursarea banilor. Întrucât nu dispunea de suma cerută, Gutenberg a fost nevoit, în 1455, să-i cedeze partea sa din proiect. După aproape un an de zile, Johannes Fust, ajutat de Peter Schoffer, copist şi fost ucenic al lui Gutenberg, a finalizat tipărirea Bibliei latine, cu 42 de rânduri pe fiecare pagină.

Totuşi, prima ediţie tipărită a Vulgatei îi este atribuită lui Johannes Gutenberg. Cunoscută astăzi ca Biblia cu 42 de rânduri, ea însumează 2.500.000 de semne tipografice, având un total de 1.282 de pagini, în două volume. Pentru tipărirea ei, au fost necesare 290 de caractere tipografice diferite, literele fiind reproduse exact după scrisul de mână.

S-au folosit 51.000 de coli de hârtie şi peste 5.000 de piei de viţel. Deşi invenţia lui Gutenberg a dus la prelungirea duratei tipăririi şi la creşterea costurilor de producţie, lucrarea lui reprezintă un monument de artă tipografică în care i se poate observa perfecţionismul. Aşezarea în pagină este deosebit de îngrijită, literele au o estetică elegantă şi corectitudinea tipografică este uşor observabilă în cele 46 de exemplare care au supravieţuit până astăzi. „Această Biblie este o imitaţie mai mult decât perfectă a manuscrisului, respectându-i toate regulile, cerneala folosită fiind de foarte bună calitate, iar tirajul foarte îngrijit." Biblia cu 42 de rânduri se păstrează în mai multe exemplare, pe suport de hârtie sau pe pergament, în biblioteci celebre ale lumii.

În anii următori, arta tiparului s-a răspândit repede în Germania şi în întreaga Europă. Sunt atestate tipografii care au preluat tehnica lui Gutenberg în Köln (1466), Veneţia (1469), Paris (1470), Milano (1471), Londra (1480) şi în alte oraşe europene. Cărţile au fost preţuite şi în Bizanţ. Totuşi apariţia tiparului nu a revoluţionat lumea orientală la fel de repede cum s-a întâmplat în Occident. Întrucât folosirea tiparului a fost interzisă de autorităţile otomane, revoluţia cărţii tipărite s-a decalat, în unele zone din Est, cu aproape un secol. Tipografiile au apărut la început în marile centre ale ortodoxiei, Belgrad (1548) şi Moscova (1558). Excepţie face tiparul introdus de ieromonahul Macarie, care a studiat la Veneţia şi care, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare, a tipărit la Târgovişte o carte liturgică ce este cunoscută astăzi ca Liturghierul lui Macarie (1508). Existenţa unei tipografii în Ţara Românească, la o dată atât de apropiată de inventarea tiparului, dovedeşte că românii sunt printre pionierii artei tiparului în spaţiul ortodox.

sursa : semnele timpului

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar