Destin şi paranormal - Teritorii interzise în România Codrul Todoruselor

Destin şi paranormal - Teritorii interzise în România
Codrul Todoruselor

"De 21 de ani locuiesc la oraş, dar aceste două decenii nu m-au făcut să uit nici satul meu natal, frumuseţea lui, şi nici unul dintre cele mai ciudate locuri pe care le-am întâlnit vreodată.
M-am născut în Stroeasca, un sat de munte din nordul judeţului Buzău; de la noi, din curte, în dimineţile limpezi, se vede vârful Siriu. Şi despre aces¬ta există o mulţime de legende şi de credinţe ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis să vă scriu este altul.
La nord de Stroeasca, peste o culme mun¬toasă căreia i se spune Casa Hoţilor, începe un drum forestier. Este singura legătură cu lumea a unui cătun, Puţul Vechi, aflat la nu mai mult de trei kilometri de sat. Pe vremea copilăriei mele, acolo nu mai locuiau decât vreo douăzeci de familii.
Când eram puşti, cea mai mare distracţie a băieţilor din sat erau excursiile până în Puţul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din împrejurimile noastre, Codrul Todoruselor.
Câte poveşti n-am auzit despre această pădure... Bunicul îmi spunea că, pe vre-murile străbunicului său, codrul primise acest nume deoarece în noaptea de Todoruse a unui an din secolul trecut, deasupra pădurii fuseseră văzute lumini ciudate şi toţi sătenii fuseseră convinşi că erau Sân Toaderii care se întâlneau cu Rusaliile.
- Măi băiete, îmi mai spunea bunicul, tu, dacă ai de gând să te duci pe-acolo, să mergi doar la amiază şi să ai mereu o cruce la tine... Noaptea, să nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fără minte! Unchiul tău era om în toată firea şi tot s-a dus noaptea în pădure, să pună capcane; nu s-a mai întors...
Am fost şi eu un copil fără minte; încă de pe la opt, nouă ani, am început să intru cu băieţii în pădurea cu pricina. Treceam de Casa Hoţilor, unde se află ruinele unui adăpost al haiducilor şi, în loc să o luăm pe cărare, coboram în valea în care se întinde codrul.
Este cea mai stranie pădure pe care am văzut-o în viaţa mea. Aşezată într-o căldare stâncoasă, locul cel mai misterios şi, în acelaşi timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici până acolo: în primul rând, de fiecare dată când am intrat în el, codrul era de o tăcere înspăi¬mântătoare. Parcă nici o vieţuitoare, nici măcar o pasăre n-ar fi vrut să locuiască sub crengile sale. Fie vară fie iarnă, cu cât te apropii de centru, temperatura este tot mai puţin influenţată de exterior, iar în mijloc, în plină lună decembrie, noi, copiii, eram nevoiţi să ne scoatem cojoacele din pricina căldurii. Acolo, în miezul pădurii, este o văiugă în care se află o porţiune stâncoasă; nu există nici un izvor, dar se aude în perma¬nenţă şipotul unor ape subterane. Printre acele stânci, eu şi Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilărie, am descoperit intrarea în lumea misterioasă de sub pădure. Era într-o zi de primăvară, în 1974 sau '75.... În noaptea dinainte avusesem parte de-o furtună zdravănă. Pe la prânz, am ajuns în văiugă şi am găsit un stejar doborât de vânt; o parte din trunchi, în cădere, mu¬tase un bolovan şi, în locul acestuia, am găsit un puţ. Era de fapt o groapă, cu diametrul de aproape trei metri, mascată până atunci de acea piatră uriaşă.
Aveam vreo 14 ani şi eram amândoi curioşi din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o frânghie din sat şi ne-am coborât în puţ.
Şi acum îmi amintesc scena: pe măsură ce coboram, se făcea tot mai cald, de parcă eram acasă, lângă sobă. Dar cel mai ciudat era faptul că o lumină - verzui-fosforescentă aş spune astăzi - părea să izvorască de-a dreptul din pereţii puţului; aceştia, n-am să uit niciodată, erau săpaţi în stâncă, dar atat de bine săpaţi, încât n-am găsit nici o asperi¬tate de care să ne agăţăm. La vreo 4-5 metri adâncime, am dat de o galerie şi am pornit-o la dreapta ei. Aceeaşi lumină ne înconjura, venind de peste tot şi de nicăieri. Am mers mai bine de 100 de metri până am dat de o sală imensă. Vă rog să mă credeţi, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mică decât sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Capitală. Şi era toată săpată în piatră, dar cu zidurile finisate uimitor de bine. În aceeaşi lumină verzuie am văzut, pe ambele laturi ale sălii, un fel de mese, tot în piatră săpate. Pe fiecare dintre ele era aşezat un schelet... Atunci am îngheţat de frică: erau schelete, păreau umane, numai că... aveau cel puţin trei patru metri lungime. Altfel spus, fiinţele acelea avuseseră de două ori înălţimea unui om normal.
Nu mai ţin minte dacă eu sau Nicu am luat-o primul la fugă. În orice caz, am urcat pe frânghie cu o viteză demnă de un soldat al trupelor de elită...
Când am ajuns acasă, eram prea îngrozit ca să tac din gură. Eu credeam că găsisem scheletele haiducilor şi i-am povestit totul tatei. După ce am încasat o bătaie zdravănă, l-am văzut pe tata îmbrăcându-se şi plecând către unchiul meu Vasile, care era şeful postului de miliţie din sat.
A doua zi a început nebunia. Unchiul Vasile ne-a descusut, pe mine şi pe Nicu. După ce i-am povestit tot şi am mai încasat câteva palme, ne-a trimis acasă şi ne-a zis că, daca vrem să nu le facem necazuri părinţilor, să uităm tot ce am văzut în codru. În dimineaţa următoare, m-a trezit zgomotul unor camioane. Când am ieşit în grădină, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: aproape o sută de soldaţi, înarmaţi şi încolonaţi, porniseră către pădure. Pe la prânz au început să apară Dacii din acela negre, despre care tata îmi spusese că-s ale „securiştilor".
Doar în câteva săptămâni, Casa Hoţilor a fost împodobită cu un radio-releu. Acesta era pretextul sosirii securiştilor la noi în sat: ridicau un „obiec¬tiv strategic". De la unchiul Vasile n-am reuşit să aflăm decât că accesul în toată zona din nordul satu¬lui fusese interzis şi că urma să sosească un grup de arheologi de la Bucureşti. Cele câteva familii din Puţul Vechi au fost strămutate în Stroeasca în acelaşi an.
În toamnă eu am plecat la Buzău, unde am urmat liceul. Prin sat veneam doar în vacanţe: lucrurile nu se schimbaseră în nici un fel. Nimeni nu mai intra în pădure, toată zona fiind îngrădită cu sârmă ghimpată şi păzită zi şi noapte. În plus, teama pusese stăpânire pe toată lumea: rarele discuţii despre cercetările făcute în pădure se făceau în şoaptă, de parcă securiştii ar fi pus microfoane până şi în cârciuma satului.
În 1981, am intrat la Politehnică, în Bucureşti. În anul trei, am fost prieten cu o colegă de grupă, Narcisa Dragnea; într-o seara m-a invitat la ea acasă şi cu acea ocazie i-am cunoscut pe ai ei. Ca să nu fac vreo gafă în discuţii, mi-a spus că tatăl ei e ofiţer de Securitate. Domnul Dragnea era un tip la vreo 55 de ani, înalt şi slab, foarte politicos şi foarte interesat de persoana mea. Când i-am spus ca sunt născut în Stroeasca, a rămas blocat:
- Stroeasca... din Buzău?
- Da. Aţi fost pe la noi?
- Da, de câteva ori... 
După mai multe pahare de palincă, îmbu¬jorat şi înveselit, mi-a mărturisit că mă place foarte mult, că ar vrea să mă văd mai mult cu Narcisa... Apoi a schimbat subiectul şi mi-a povestit că a fost la Stroeasca cu prilejul construirii radio-releului. După alte pahare de palincă, mi-a spus adevărul:
- Măi, băiete, acolo, la voi în sat s-a descoperit ceva uluitor. În pădurea aia a voastră e o reţea de galerii subterane, săpate în granit, care însumează opt kilometri pătraţi! Sunt săli de două sute de metri lungime! Şi ştii care-i problema? Nu le-a săpat nici Burebista, nici Decebal, nici Traian! Sunt mult mai vechi, băiete! S-au făcut teste: datează de mai bine de şase mile¬nii! Sunt îngropaţi acolo câţiva din con¬structori: nici în bas¬me n-ai întâlnit aseme¬nea fiinţe! Aveau mai bine de trei metri înăl¬ţime... N-ar trebui să vorbesc despre aşa ce¬va, dar oricum n-ai să mă crezi: nu erau oameni, băiete! Semănau cu noi în aceeaşi măsură în care semănăm noi cu cimpanzeii. Şi sub galeriile alea ştii ce se află? Nu? Nici noi nu ştim, fiindcă sub piatră se află un planşeu făcut dintr-un fel de metal pe care încă nu l-am străpuns... Dar ce se află acolo, sub galerii, este radioac¬tiv... Vezi în ce sat interesant te-ai născut? Nici nu ştii tu cât e de interesant...
Bineînţeles că m-am arătat uimit, apoi chiar neîncrezător, ca să nu devină suspicios. M-am despărţit de Narcisa în 1988. Pe domnul Dragnea l-am mai văzut o singură dată, în 1994: firma la care lucram pe atunci a avut legături cu un S.R.L. patronat de nimeni altcineva decât tatăl fos¬tei mele prietene. Am stat la o cafeluţă, dar, când i-am amintit discuţia noastră despre uriaşii din Stroeasca, a negat totul:
- Cred că mă confunzi, băiete... Eu nu ţi-am spus niciodată asemenea tâmpenii! Mă vezi pe mine, om serios, să îndrug basme cu extratereştri îngropaţi pe sub sate?! În sate nu mai creşte nici grâu, darămite extratereştri!
Pădurea Todoruselor e în continuare un teritoriu interzis. Astăzi însă, „băieţii cu ochi albaştri" au devenit mai rafinaţi: au abandonat povestea cu radio-releul şi au tre¬cut la „prospecţiuni geologice". La ieşirea din sat dai de-un ditamai gard cu sârmă ghimpată, pe care, din 20 în 20 de metri, e atârnată o plăcuţă: „Accesul strict interzis! Zonă de prospecţiuni geologice"."

Revista „Destine”, pg. 24-25 Autor: Iulian Dragnea, 42 ani.