duminică, 22 ianuarie 2012

Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă

Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă
de David Harvey

 David Harvey este noul invitat special al CriticAtac, continuând astfel efortul de a indigeniza cele mai reprezentative voci ale criticii globale contemporane. Harvey, actualmente profesor de antropologie la City University of New York, este recunoscut pentru analizele sale privind legătura dintre urbanizare și acumularea de capital, o legătură centrală pentru înțelegerea dinamicii globale a capitalismului în ultimele două secole. 



Articolul integral îl puteți citi pe CriticAtac.
 Conferinţă susţinută la World Social Forum 2010, Porto Alegre

cîteva extrase:
„Geografia istorică a dezvoltării capitaliste se află la un punct de cotitură, în care configuraţiile geografice ale puterii se schimbă cu repeziciune, iar dinamica temporală se confruntă cu serioase constrângeri. Trei la sută creștere compusă (considerată, în general, ca fiind cea mai mică rată de creștere satisfăcătoare pentru o economie capitalistă sănătoasă) devine din ce în ce mai greu de susţinut fără a recurge la tot soiul de ficţiuni (caracteristice pieţelor de bunuri și operaţiunilor financiare din ultimele două decenii). Sunt câteva motive întemeiate pentru a considera că nu există nicio alternativă la un nou tip de guvernare globală care va fi obligată, în cele din urmă, să administreze tranziţia la o economie cu zero creștere.  Iar dacă ne dorim ca aceasta să se desfășoare într-un mod echitabil, nu există nicio alternativă la socialism, sau comunism. De la sfârșitul anilor ’90, Forumul Social Mondial a devenit centrul articulării temei posibilităţii unei „alte lumi.” Acum, trebuie să își asume nu doar sarcina de a defini modalitatea prin care un alt socialism, sau comunism vor deveni posibile, ci și cea prin care poate fi realizată tranziţia către acestea. Criza cu care ne confruntăm ne oferă prilejul de a reflecta la ce ar putea însemna o astfel de tranziţie.

 ...

 Poate capitalismul supravieţui traumei actuale? Da. Dar cu ce preţ? Această întrebare ascunde o alta. Confruntată cu noianul de dificultăţi economice, sociale, politice, geopolitice și ecologice, își mai poate clasa capitalistă reproduce puterea? Din nou, răspunsul este un „da” răsunător. Dar marea masă a populaţiei va fi obligată să-și cedeze roadele muncii celor aflaţi la putere, să le cedeze multe dintre drepturile și bunurile atât de greu câștigate (de la case, până la dreptul la pensie) și să suporte consecinţele unei avalanșe de probleme ecologice, ca să nu mai amintim de reduceri succesive ale standardului de viaţă, care, pentru cei deja ajunși la sapă de lemn, ce se zbat pentru supravieţuire, vor însemna moartea prin inaniţie. Inegalitatea de clasă va crește (fenomen ai cărui martori suntem deja). Iar toate acestea vor necesita o doză bună de represiune politică, violenţă poliţienească și militarizare a statului pentru înăbușirea oricărei rezistenţe.
 ...
Deci, ce se va întâmpla de această dată? Dacă ne propunem să revenim la o creștere de trei la sută, atunci va trebui să găsim noi oportunităţi de investire profitabilă a celor 1,6 bilioane de dolari din 2010, care, în 2030, se vor ridica la aproape 3 bilioane de dolari. Sume ce contrastează considerabil cu cele 0,15 bilioane necesare pentru noi investiţii în 1950 și cele 0,42 bilioane de care era nevoie în 1973 (cifre ajustate potrivit cu inflaţia). În ciuda deschiderii Chinei și a prăbușirii blocului sovietic, după 1980, au început să apară reale probleme în găsirea unor modalităţi potrivite de investire a excedentului de capital. Dificultăţile au fost parţial soluţionate prin crearea unor pieţe fictive, pe care valoarea bunurilor putea fi speculată fără opreliști. Dar acum, către ce se vor îndrepta toate aceste investiţii?
...
Ce noi linii de producţie pot fi deschise pentru a absorbi această creștere? Pe termen lung, s-ar putea să nu existe nicio soluţie capitalistă eficientă (cu excepţia revenirii la manipulările fictive de capital)  la această criză a capitalismului. La un moment dat, schimbările cantitative duc la transformări calitative și trebuie să luăm în serios ideea că s-ar putea să ne aflăm exact într-un astfel de punct de cotitură din istoria capitalismului. Prin urmare, interogaţia asupra viitorului însuși al capitalismului ca sistem social ar trebui să se afle în primul plan al dezbaterilor actuale.

 Cu toate acestea, nu pare să existe un apetit pentru o astfel de discuţie, nici măcar în cadrul stângii. Chiar dacă sună din ce în ce mai găunos, continuăm să auzim aceleași litanii convenţionale privitoare la progresul umanităţii prin intermediul pieţelor și comerţului liber, al proprietăţii private și responsabilitaţii individuale, taxelor mici și unui stat asistenţial redus la minim. O criză de legitimitate se conturează ameninţător la orizont.
 ...
Intensitatea cu care puterea politică actuală caută căi de a ieși din criză ar putea avea de-a face și cu teama de o eventuală pierdere a legitimităţii politice.

În ultimii treizeci de ani, am asistat, însă, la apariţia unor sisteme de guvernare ce par imune la problemele de legitimare și nu se preocupă nici măcar de crearea consensului. Melanjul de autoritarism, corupţie a democraţiei reprezentative, supraveghere, poliţie și militarizare (mai ales prin intermediul războiului împotriva terorii), control și manipulare media creează imaginea unei lumi în care predomină controlul nemulţumirii prin dezinformare, fragmentarea opoziţiei și influenţarea culturilor disidente prin intermediul promovării ONG-urilor, susţinute, la nevoie, de întreaga forţă coercitivă necesară.
 ...
Majoritatea măsurilor luate de guvernele din America de Nord și Europa pentru a stopa criza se reduc la perpetuarea manierei obișnuite de a face lucrurile, ceea ce se traduce într-un sprijin acordat clasei capitaliste. „Riscul moral” care a fost declanșatorul direct al colapsurilor financiare este împins până la noi limite de „salvarea” băncilor. Practica efectivă a neoliberalismului (în contrast cu teoria sa utopică) a însemnat întotdeauna sprijinirea pe faţă a capitalului financiar și elitelor capitaliste (de regulă, sub pretextul că instituţiile financiare trebuie protejate cu orice preţ și că este de datoria puterii statale să creeze climatul potrivit pentru obţinerea unor profituri cât mai substanţiale). Situaţia nu s-a schimbat în mod fundamental. Astfel de practici sunt justificate prin apelul la dubioasa presupoziţie potrivit căreia un „aflux” de eforturi capitaliste va „ridica toate bărcile”, sau că beneficiile creșterii compuse se vor „prelinge” către straturile inferioare (ceea ce nu se întâmplă niciodată decât sub forma câtorva firmituri căzute de la masa bogaţilor).

...

De-a lungul timpului, mulţi au visat ca, prin mobilizarea afectelor umane în căutarea colectivă a unei vieţi mai bune pentru toţi, să poată defini o alternativă raţională la (i)raţionalitatea capitalistă. Aceste alternative – cunoscute istoric drept socialism și comunism – au fost puse în practică în varii momente și locuri. Înainte vreme, cum ar fi deceniul patru al secolului trecut, erau privite ca un far al speranţei. În anii din urmă, însă, și-au pierdut strălucirea și au fost respinse ca necorespunzătoare, nu doar din pricina eșecului experimentelor comuniste de a-și respecta promisiunile și a înclinaţiei regimurilor comuniste de a-și camufla greșelile prin mijloace represive, ci și datorită presupusei deficienţe a ipotezelor lor privitoare la natura umană și la perfectibilitatea personalităţii și instituţiilor umane.
...
Nimic nu e încă sigur, dar e posibil ca 2009 să marcheze debutul unui seism prelungit, pe parcursul căruia, ideea unor alternative  sistemice solide la capitalism să se ridice încet-încet la suprafaţă într-un colţ sau altul al lumii. Cu cât suferinţele și incertitudinea se prelungesc, cu-atât legitimitatea manierei actuale de-a face afaceri va fi mai contestată și se vor înmulţi vocile care vor cere construirea unui sistem diferit. Reformarea radicală a sistemului financiar, și nu înjghebarea unor soluţii de moment, va părea mai necesară ca oricând.
În plus, dezvoltarea inegală a practicilor capitaliste a dat naștere pretutindeni la numeroase mișcări anti-capitaliste.
...
Deși nu toate sunt progresiste, în multe dintre zonele marginale ale capitalismului pot fi găsite mișcări revoluţionare făţiș anti-capitaliste. S-au deschis noi spaţii în cadrul cărora se poate naște ceva radical diferit în termeni de relaţii sociale, concepţii și moduri de viaţă, sau capacităţi productive. Și, chiar dacă diferă profund în ceea ce privește obiectivele, strategiile și tacticile, ideea li se aplică atât conducerilor comuniste și talibane din Nepal, cât și zapatiștilor din Chiapas, mișcărilor indigene din Bolivia, sau maoiștilor din zonele rurale ale Indiei.

Problema fundamentală este că, per ansamblu, nu există o mișcare anti-capitalistă suficient de hotărâtă și unită pentru a contesta cu succes reproducerea clasei capitaliste și perpetuarea puterii acesteia pe scena mondială. Și nici vreo cale evidentă de a ataca bastioanele privilegiilor elitei capitaliste, sau de-a le struni în vreun fel nemăsurata putere bănească și militară. Deși există suficiente deschideri către o ordine socială alternativă, nimeni nu știe exact unde s-ar putea ea înstăpâni, sau în ce consistă. Totuși, doar pentru că nu există nicio forţă politică capabilă măcar să articuleze, darămite să implementeze un astfel de program, nu înseamnă că trebuie să ne abţinem de la încerca să conturăm niște alternative.

...
Problema esenţială este cât se poate de clară. Creșterea compusă ad infinitum este imposibilă, iar necazurile ce s-au abătut asupra întregii lumi în ultimii treizeci de ani sunt un semnal al faptului că limita acumulării continue de capital este aproape și nu va putea fi depășită decât prin crearea unor ficţiuni precare. Adăugaţi și faptul că nenumăraţi oameni trăiesc în condiţii de sărăcie abjectă, că degradarea mediului înconjurător a scăpat de sub control, că, în vreme ce bogaţii adună din ce în  ce mai multe averi (doar anul trecut, numărul miliardarilor din India s-a dublat, ajungând de la 27, la 52), demnitatea umană este încălcată pretutindeni, că pârghiile puterii politice, instituţionale, judiciare, militare și ale comunicaţiilor sunt atât de strict și de dogmatic controlate politic încât sunt incapabile să facă altceva decât să perpetueze status quo-ul, frustrând orice opoziţie.

O politică revoluţionară capabilă să ia de coarne „taurul” acumulării compuse de capital și, în cele din urmă, chiar să îl închidă ca prim motor al istoriei umane, necesită o înţelegere  mai sofisticată a modului în care se produc schimbările sociale. Eșecurile tentativelor anterioare de a construi un socialism, sau un comunism durabil trebuie să fie evitate, iar din această istorie extrem de complicată trebuie trase toate învăţămintele cu putinţă. În același timp, trebuie admisă și necesitatea absolută a construirii unei mișcări revoluţionare anti-capitaliste coerente. Ţelul fundamental al unei astfel de mișcări ar fi acela de a prelua conducerea socială atât asupra producţiei, cât și asupra distribuirii profiturilor.”

Cîteva extrase:
„Avem nevoie urgentă de o teorie revoluţionară explicită adecvată epocii în care trăim.
...
O mișcare politică anti-capitalistă poate începe de oriunde (de la procesele de muncă, de la mentalităţi și perspective asupra lumii, regândind raporturile noastre cu natura, sau relaţiile sociale, de la crearea unor tehnologii și structuri organizaţionale revoluţionare, de la viaţa cotidiană, sau prin încercarea de a reforma structurile administrative și instituţionale, inclusiv printr-o reconfigurare a puterilor statale). 
...
... în orice mișcare de tranziţie trebuie să existe câteva obiective comune, asupra cărora participanţii să fi ajuns, în prealabil, la un oarecare consens. Câteva principii directoare pot fi stabilite. Printre acestea, s-ar putea afla (și le enumăr tocmai pentru a le supune dezbaterii) respectul faţă de natură, egalitarismul radical în relaţiile sociale, aranjamente instituţionale bazate pe o formă sau alta de interes și proprietate comună, proceduri administrative democratice (spre deosebire de escrocheriile monetare existente), procese de muncă organizate de producătorii direcţi, viaţa cotidiană ca explorare a unor noi tipuri de relaţii sociale și maniere de a trăi, concepţii mentale axate pe împlinirea de sine și inovaţii tehnologice și organizaţionale orientate către urmărirea binelui comun și nu către sprijinirea puterii militare, a supravegherii și a lăcomiei corporatiste. Acestea ar putea fi punctele co-revoluţionare către care ar putea converge și de la care ar putea porni acţiunea socială. 
...
În ciuda incertitudinilor și problemelor sale inerente, o mișcare revoluţionară tânără, condusă de studenţi, este o condiţie necesară, dar nu și suficientă, pentru o revoluţie conceptuală care ne-ar putea oferi o soluţie mai raţională la actuala problemă a creșterii continue.
...

Transformările revoluţionare nu pot fi duse la îndeplinire fără să ne schimbăm măcar ideile, abandonând credinţe și prejudecăţi dragi nouă, renunţând la diverse plăceri și drepturi, supunându-ne unui nou regim de viaţă, adoptând alte roluri sociale și politice, redistribuindu-ne drepturile, datoriile și responsabilităţile, și modificându-ne comportamentul pentru a ne conforma mai bine voinţei și nevoilor colective. Lumea din jur – geografiile noastre – trebuie să fie radical remodelată, la fel și relaţiile sociale, raportul cu natura și toate celelalte momente din procesul co-revoluţionar.  Într-un fel, e de înţeles de ce unii preferă o politică a negării uneia în care s-ar confrunta activ cu toate aceste probleme.

Ar fi reconfortant să credem că toate acestea ar putea fi realizate pașnic și benevol, că am fi dispuși să ne deposedăm singuri, să ne lipsim de tot ceea ce stă în calea creării unei ordini sociale mai juste, mai echitabile. Dar dacă am face-o, dacă ne-am imagina că n-ar fi nevoie de luptă, chiar de violenţă, ne-am fura singuri căciula de pe cap. După cum a zis odată Marx, capitalismul a venit pe lume într-o baie de sânge și foc. Deși s-ar putea să ne dovedim mai pricepuţi în a scăpa din ghearele lui decât am fost în a ne lăsa vrăjiţi de el, sunt foarte puţine șanse să pășim fluierând în ţinutul făgăduinţei.
...
Comuniștii, după cum susţineau iniţial Marx și Engels în Manifestul Partidului Comunist, nu au un partid politic. Ei sunt pur și simplu aceia care, indiferent în ce moment sau spaţiu s-ar afla, înţeleg  nu doar limitele, neajunsurile și tendinţele distructive ale ordinii capitaliste, ci și nenumăratele măști ideologice și false legitimări pe care capitaliștii și apologeţii lor (în special din presă) le produc pentru a perpetua puterea propriei lor clase. Comuniștii sunt toţi cei care lucrează fără răgaz pentru a crea un alt viitor decât cel vestit de capitalism. ... Deși comunismul clasic, instituţionalizat, e deja defunct, potrivit acestei definiţii, printre noi activează milioane de comuniști de facto, dispuși să-și pună în practică vederile, gata să urmărească prin cele mai inventive mijloace realizarea unui imperativ  anti-capitalist. Dacă, așa cum proclama mișcarea pentru globalizare alternativă de la sfârșitul anilor 1990, „o altă lume e posibilă”, de ce n-am crede că e posibil și „un alt comunism”? Iar dacă ne dorim să realizăm o schimbare fundamentală, actualul stadiu al dezvoltării capitaliste tocmai de așa ceva ar avea nevoie.”

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar