marturisire zguduitoare

Sunt nepotul unor imigranți din Japonia care au plecat în America, s-au încumetat într-o lume nouă și ciudată, în căutare de noi șanse. Mama mea s-a născut în Sacramento, California. Tatăl meu era din San Francisco. S-au cunoscut și căsătorit în Los Angeles, unde m-am născut eu.



Aveam patru ani când Japonia a bombardat Pear Harbor, la 7 decembrie 1941. Peste noapte lumea s-a cufundat într-un război mondial. America a fost cuprinsă subit de isterie. Americanii japonezi, cetățenii americani de origine japoneză, erau priviți cu suspiciune și teamă și de-a dreptul cu ură, doar pentru că semănam cu aceia care au bombardat Pearl Harbor. Isteria a tot crescut până când, în februarie 1942, președintele Statelor Unite, Franklin Delano Roosevelt, ordona ca toți americanii japonezi de pe coasta de vest a Americii să fie ridicați imediat, fără acuzații, fără proces, fără respectarea procedurii legale. Respectarea procedurii e un pilon de bază în sistemul nostru juridic. Nu mai exista. Urma să fim ridicați și închiși în 10 lagăre cu sârmă ghimpată, în locuri din cele mai pustii din America: deșertul încins al Arizonei, mlaștinile sufocante din Arkansas, pustietățile din Wyoming, Idaho, Utah, Colorado, și două din cele mai pustii locuri din California.



La 20 aprilie împlineam 5 ani și câteva săptămâni mai târziu părinții mei ne-au trezit, pe fratele meu mai mic, pe surioara mea și pe mine, într-o dimineață foarte devreme și ne-au îmbrăcat în grabă. Fratele meu și cu mine eram în sufragerie, ne uitam pe fereastra din față. Am văzut doi militari tropăind pe aleea noastră. Purtau baionete la puști. Au venit pe prispa din față și au bătut cu pumnul în ușă. A răspuns tata, iar militarii ne-au ordonat să ieșim din casă. Tata ne-a dat mie și fratelui meu să cărăm bagaje mici. Am ieșit și stăteam pe alee așteptând să iasă mama. Când în sfârșit a ieșit, o purta pe surioara mea într-o mână, iar în cealaltă ținea o geantă mare. I se prelingeau lacrimile pe amândoi obrajii. Nu voi uita niciodată imaginea asta. Mi-a rămas adânc întipărită în memorie.

Am fost luați din casă și urcați în vagoane de tren cu alte familii de americani japonezi. Erau gărzi instalate la capetele fiecărui vagon, de parcă eram infractori. Am traversat două treimi din lungimea Americii, legănați de tren patru zile și trei nopți, până la mlaștinile din Arkansas. Încă țin minte gardul de sârmă ghimpată care mă împrejmuia. Îmi amintesc turnul de veghe înalt cu mitraliera țintită spre noi. Îmi amintesc proiectorul care mă urmărea când mergeam noaptea de la baracă la latrină. Dar mie, copil de cinci ani, mi se părea drăguț din partea lor că-mi luminează drumul când mă duc să fac pipi. Eram copil, prea mic să înțeleg de ce mă aflam acolo.

Copiii sunt uimitor de adaptabili. Ceea ce altfel ar fi grotesc de anormal, pentru mine a devenit normalitate în lagărele cu prizonieri de război. Mi-a intrat în reflex să ne aliniem de trei ori pe zi să mâncăm lături într-o cantină zgomotoasă. A devenit normal să merg cu tata să facem baie la dușuri comune. Închisoarea, lagărul cu sârmă ghimpată, au devenit normalitatea mea.

Când s-a terminat războiul am fost eliberați și am primit un bilet dus, oriunde în Statele Unite. Părinții mei au decis să ne întoarcem acasă, în Los Angeles. Dar Los Angelesul nu era un loc primitor. Eram săraci lipiți, ni se luase totul și eram dușmăniți crâncen. Prima noastră locuință era în Skid Row, în partea cea mai joasă a orașului, printre vagabonzi, bețivi și nebuni. Duhnea a urină peste tot, pe stradă, pe alee, în hol. A fost o experiență groaznică, iar pentru noi copiii era înspăimântătoare. Îmi amintesc cum a venit o dată un bețiv împleticindu-se, a căzut în fața noastră și a vomitat. Sora mea spunea: „Mamă, hai să mergem acasă”. Pentru că în spatele sârmei ghimpate era pentru noi „acasă”.

Părinții mei munceau din greu să se pună din nou pe picioare. Pierduserăm totul. Erau la mijlocul vieții și au luat-o de la început. Au muncit de le-au sărit capacele. Până la urmă au reușit să strângă bani ca să cumpere o locuință cu trei dormitoare într-un zonă frumoasă. Eram adolescent și doream mult să aflu despre copilăria mea în închisoare. Citisem cărți de educație civică despre idealurile democrației americane. Toți oamenii se nasc egali, avem un drept inalienabil la viață, libertate și la căutarea fericirii. Iar eu nu puteam împăca idealul acesta cu ce știam despre închisoarea copilăriei mele. Citeam cărți de istorie și nu găseam nimic pe tema asta. Atunci purtam cu tata, după cină, discuții lungi și uneori aprinse. Am avut multe asemenea conversații. Și ce am găsit în ele a fost înțelepciunea tatălui meu. El a suferit cel mai mult în condițiile închisorii, și totuși a înțeles democrația americană. Mi-a spus că democrația noastră e o democrație a oamenilor și că poate fi la fel de bună ca oamenii, dar e și la fel de supusă greșelii ca oamenii. Spunea că democrația americană depinde inevitabil de oamenii buni care prețuiesc idealurile sistemului nostru și se implică pentru a asigura bunul mers al democrației. M-a dus la sediul unei campanii electorale — guvernatorul din Illinois candida la președinție — și mi-a explicat politica electorală a Americii. Mi-a vorbit și despre tinerii americani japonezi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Când a fost bombardat Pearl Harbor tinerii americani japonezi, ca toți tinerii americani, s-au grăbit spre centrele de recrutare și s-au oferit voluntari în lupta pentru țara noastră. La actul acesta de patriotism răspunsul a fost o palmă peste față. N-am fost admiși în serviciul militar și am primit clasificarea „inamic non-extern”. Era strigător la cer să fii numit inamic când te oferi ca voluntar pentru țara ta, dar termenul „non-extern” era și mai grav, pentru că înseamnă „cetățean” prin negare. Ne-au luat până și cuvântul „cetățean” și i-au încarcerat un an întreg.

Apoi guvernul a constatat că nu-i ajung brațele de luptă pentru război. Și la fel de brusc cum ne-au ridicat, au deschis recrutările pentru tinerii americani japonezi. Nu avea nicio logică. Dar ce e uimitor și impresionant e că mii de tineri americani japonezi, bărbați și femei, au pornit din spatele gardurilor de sârmă ghimpată, au îmbrăcat aceleași uniforme ca santinelele noastre, și-au lăsat familiile în închisori ca să lupte pentru țară.

Spuneau că se duc să lupte nu numai să-și elibereze familiile din spatele gardurilor de sârmă ghimpată, ci pentru că prețuiau tocmai idealul pe care îl apără guvernul, sau ar trebui să-l apere, dar care era abrogat prin ceea ce se făcea.

Toți oamenii se nasc egali. Și s-au dus să lupte pentru țară. Au fost puși separat într-o unitate numai cu americani japonezi și trimiși pe câmpurile de luptă din Europa. Și-au dedicat viața. Luptau cu un curaj și cu un eroism incredibil. Au fost trimiși în misiunile cele mai periculoase și au suferit proporția cea mai mare de pierderi în luptă, din toate unitățile.

Una din bătălii e reprezentativă: bătălia pentru Linia Gotică. Nemții se vârâseră în coasta unui munte, o coastă stâncoasă, în peșteri inexpugnabile. Trei batalioane aliate bombardau poziția de șase luni, fără pic de succes. A fost chemat Regimentul 442 să se alăture luptei. Dar militarii din 442 au venit cu o idee originală, dar periculoasă. Spatele muntelui era un versant stâncos abrupt. Nemții credeau că un atac din spate ar fi imposibil. Militarii din 442 au decis să facă imposibilul. Într-o noapte întunecoasă și fără lună, au început escaladarea zidului de stâncă înalt de peste 300 m, cu echipament de luptă complet. S-au cățărat toată noaptea pe zidul abrupt. În întuneric unii și-au pierdut sprijinul la mâini sau la picioare și și-au găsit moartea în prăpastia de sub ei. Au căzut în tăcere. Nici măcar unul n-a țipat, să nu-și dezvăluie poziția. S-au cățărat opt ore în continuu, iar cei care au reușit să ajungă sus au stat acolo până în zorii zilei. Și de îndată ce s-a luminat au atacat. Nemții au fost surprinși. Am capturat muntele și am spart Linia Gotică. Un impas de șase luni a fost tranșat de Regimentul 442 în 32 de minute.

A fost o faptă incredibilă. La sfârșitul războiului 442 s-a întors în Statele Unite ca unitatea cu cele mai multe decorații din întregul Război Mondial. Au fost întâmpinați în fața Casei Albe de președintele Truman, care le-a spus: „Ați luptat nu doar împotriva dușmanului, ci și împotriva prejudecății. Și ați câștigat.”

Ei sunt eroii mei. Au crezut cu îndârjire în idealurile luminoase ale acestei țări și au dovedit că a fi american nu se limitează la unii, că rasa nu definește statutul de american. Au extins ce înseamnă să fii american incluzând și americanii japonezi, temuți și suspectați și dușmăniți. Au adus schimbarea și mi-au lăsat o moștenire. Ei sunt eroii mei și tatăl meu e eroul meu, care a înțeles democrația și m-a călăuzit spre ea. Mi-au lăsat o moștenire și moștenirea aduce o responsabilitate. Mă dedic să fac din țara mea o Americă și mai bună, să fac din guvern o democrație și mai adevărată. Datorită eroilor mei și luptelor prin care am trecut, pot veni în fața dumneavoastră ca american japonez gay. Dar, mai mult decât atât, sunt un american mândru.