o “fântână” ultra-ieftină în propria grădină

ECONOMIE LA FACTURi: o “fântână” ultra-ieftină în propria grădină, pe care ţi-o poţi construi singur într-o zi

Doriţi independenţă faţă de furnizorii de utilităţi? Aveţi o aversiune faţă de ideea de a scoate lunar bani din buzunar, cu nemiluita, pentru chestiuni pe care vi le puteţi asigura şi singuri, cu ceva cheltuială iniţială, creativitate şi muncă proprie? Bine v-am regăsit la rubrica „Economie la facturi”! O să aflăm astăzi cum putem avea acces la apă curentă fără a plăti vreun furnizor.

Ca şi aerul, apa este o resursă primară, un produs gratuit al naturii, oferit din plin de planetă, chiar şi acolo unde aparent lipseşte. Ea poate fi extrasă printr-o multitudine de procedee, funcţie de locaţia în care se găseşte, se prelucrează în vederea consumului uman, dacă se impune şi, bineînţeles, se distribuie printr-un sistem care permite accesul permanent.

Finalul ciclului de consum îl reprezintă, în lumea modernă şi civilizată – dacă ignorăm războaiele, foametea nerezolvată nici acum, în secolul XXI, pauperizarea maselor şi polarizarea bogăţiei – epurarea apei uzate şi reintroducerea în circuitul natural a produsului finit, care trebuie să fie teoretic apă la o calitate asemănătoare celei preluate spre tratare şi consum.

Aceştia sunt paşii pe care îi urmează ciclul tehnologic al oricărui furnizor de apă curentă care se respectă.

Noi ne vom preocupa aici de faţă numai de obţinerea apei printr-o metodă foarte ieftină, nepretenţioasă, care are nevoie de întreţinere numai arareori sau chiar nu necesită deloc.

Ea se pretează a fi aplicată în mediul rural şi poate fi desigur modernizată, dar aceasta ţine de alegerea fiecăruia şi de destinaţia fluxului de apă astfel produs.

Vom studia tehnica preluării apei din primul strat de pânză freatică prin metoda ţevii bătute în pământ, sau a puţului american, cum i se mai spune. Mai puţin cunoscut în Moldova, procedeul e cât se poate de „pe val” în Transilvania, dar şi în Muntenia, în judeţe precum Buzău, Prahova dar şi altele.

Despre ce este vorba?

Se bate în pământ nişte ţeavă galvanizată, cu un diametru ce poate fi între ½ şi 2 ţoli şi o lungime totală de 2, până la 15 metri, până ce aceasta ajunge la pânza freatică de suprafaţă. Treaba se face pe segmente de 1-1,5 metri lungime, să poată fi convinse uşor să alunece în sol. Se îmbină segmentele între ele prin sudură sau filetare şi mufare şi iată sistemul nostru de preluare a apei freatice!

Cum se alege locul?

Înainte de orice, ne alegem locul amplasării puţului cu ţeavă.

Avem la îndemână mai multe tipuri de metode: tradiţional – după semnalmentele naturale; modern – aparatură geofizică; psihotronic – radiestezia ştiinţifică; metoda logică – amplasarea în defileul sau în vecinătatea unei ape curgătoare de exemplu sau în văile unor versanţi cu izvoare.

Dacă nu ne pricepem, chemăm, fireşte, un specialist. Dacă e vorba de prima sau a treia dintre metodele de mai sus, e bine să ne asigurăm că specialistul e într-adevăr cineva pe care ne putem baza.

Dar în pofida antireclamei omniprezente, şi acestea două pot da rezultate excelente şi care nu sunt doar rodul întâmplării. Spre exemplu, bătrânii fântânari cu renume spun (rar de tot, când simt că nu mai contează că divulgă secretul) că alegerea tradiţională e fără greş atunci când se ghidează după prezenţa anumitor specii de vegetaţie spontană, cum ar fi bozul şi podbalul.

Materia prima principală: ţeava galvanizată

Odată ce am stabilit locul viitoarei noastre „fântâni”, ne procurăm una sau două bucăţi de ţeavă galvanizată de 6 metri lungime, având grijă ca grosimea peretelui să fie cât mai mare, pentru a-i conferi o rezistenţă mecanică mai ridicată.

Se taie în segmente care pot fi bătute în pământ relativ confortabil, fără să ne silească să ne căţărăm pe suprastructuri improvizate şi să facem tot felul de cascadorii.

Unul din segmentele de ţeavă, care va fi bătut primul, se „dotează” cu patru rânduri de găuri între 4 şi 8 mm (funcţie şi de diametrul ţevii) dispuse în cruce, pe o lungime de circa 1 metru.

Vom avea în final  100 de găuri, deci 25 pe fiecare rând.

La capătul penetrant, i se ataşează un con prelucrat la strung dintr-o bucată de metal compactă, mufat pe interiorul ţevii. Diametrul bazei conului va fi egal cu diametrul exterior al ţevii noastre iar înălţimea acestuia va fi egală cu trei sau mai multe diametre, pentru uşurarea pătrunderii în sol.

Sarea grunjoasă, un alt material necesar

Odată încheiată „echiparea” penetratorului, următorul pas va fi armarea acestuia. Aceasta se realizează prin acoperirea tuturor găurilor cu vaselină.

Atenţie, numai cât ţine peretele ţevii, nu băgaţi vaselină şi în ţeavă!

Apoi se trece la umplerea ţevii cu sare de murături (sare gemă sau sare grunjoasă, cum i se mai spune), deci nemăcinată, cu o granulaţie cât mai mare, până la ultimul rând de găuri, chiar puţin peste acesta.

Avem acum materialele necesare.

Ne trebuie şi ustensilele: baros, aparat de sudură electric sau autogen, nivele sau fir cu plumb, ferăstrău de metale sau polizor unghiular cu disc de tăiere metal, după caz, filieră la dimensiunea exterioară a ţevii şi port-filieră.

Şi acum, proba practică!

Voinţa şi cunoştinţa le avem, deci la lucru! Bătaie ca la hoţii de cai!

Se împlântă vârful în pământ, se bate cu barosul acest prim segment, având grijă la respectarea verticalităţii, până când rămâne deasupra solului o bucată de 15-20 cm lungime.

Se taie porţiunea deformată de lovituri şi se sudează ori se mufează cu filet al doilea segment. Apoi se continuă procedura.

De la al doilea segment în sus, la fiecare jumătate de metru facem o pauză cu dublu temei. Unu: ne odihnim puţin, căci mânuirea barosului nu e chiar floare la ureche şi, doi, testăm „sistemul” să nu fi pătruns în stratul de apă. 

Cum se face aceasta? Simplu: se leagă cu o sforicică de cânepă un şurub scurt şi gros cât să circule nestingherit prin ţevă în sus şi în jos.

Se coboară „sonda” până la primul segment, unde se va opri pe sare. Se lasă două-trei secunde în repaus şi apoi se scoate afară. Dacă şurubul şi sforicica sunt ude, stratul de apă freatică tocmai ne-a transmis salutări cordiale şi bun găsit!

Sunt relativ rare cazurile în care acest lucru se petrece la al doilea segment de ţeavă, dar nu imposibile. Dacă nu, îi dăm zor mai departe cu înfiptul ţevii în pământ.

Dacă locul a fost stabilit corect, de regulă vom găsi apa până în 6-8 metri cel mult.

Cum procedăm pe urmă? Se taie şi se filetează capătul de sus al ţevii. Se sapă în jur o concavitate (operaţiunea se poate face şi înainte de instlarea ţevii) în care se toarnă beton. Se prinde flanşa în beton cu şuruburi. Pe ea se instalează o pompă manuală.Totul cu garniturile de rigoare, fireşte.

Se armează pompa şi se trage apa afară până când începe să iasă curată, semn că s-a dizolvat sarea şi s-a creat o pungă de preluare a apei în jurul segmentului de ţeavă găurit. Dacă suntem norocoşi, punga aceasta, mărginită de pietriş şi nisip grosier, va fi suficient de mare să putem extrage cantităţi mari odată – până la 200 litri.

E bine să se folosească intens puţul câteva zile, pentru a se forma o cavitate subterană sănătoasă şi pentru a se forma trasee solide de reumplere a acesteia.

Această tehnologie arhaică dă rezultate surprinzătoare şi nu costă nici pe departe cât ar ajunge o fântână clasică.

Până în 300 de lei ţeava, dacă ne trebuie o lungime mai mare, în jur de 200 lei pompa manuală, ceva electrozi de sudură şi, dacă vrem să facem pe boierii, plata forţei de muncă.

Timpul amplasării dispozitivului – maxim o zi de lucru, dacă solul e pretenţios.

Vă dorim spor la lucru şi să beţi cea mai bună apă proprie, dacă se poate!

Ion SCUTARU

Sursa http://lupuldacicblogg.wordpress.com