joi, 22 martie 2012

Pledoarie pentru nationalismul verde

Pledoarie pentru nationalismul verde

Pe 14 ianuarie 1994, Herman E. Daly, „senior economist" al Băncii Mondiale, a propus patru „remedii" radicale pentru reformarea venerabilei instituţii. Discursul, care a însoţit cererea sa de demisie, a lansat o viziune inovatoare asupra globalizării şi trecerii la o economie sustenabilă. La acea vreme, ideile lui Daly au fost primite cu suspiciune. Acum, însă, cuvintele sale se dovedesc profetice. Puţini mai pun la îndoială justeţea soluţiilor celui care este considerat în prezent „unul dintre cei o sută de vizionari care ne pot schimba viaţa".

Dintre propunerile pe care Daly le-a înaintat Băncii Mondiale, cea de-a patra mi-a atras atenţia în mod deosebit. O voi cita aproape în întregime: „Renunţaţi la ideologia integrării economice globale prin comerţul liber, mobilitatea capitalului liber şi creştere bazată pe export şi favorizaţi o orientare mai naţionalistă, care caută să dezvolte producţia domestică pentru pieţele interne ca primă opţiune, recurgând la comerţul internaţional doar atunci când acesta se dovedeşte a fi în mod clar mai eficient. În prezent, interdependenţa globală este glorificată drept un bine axiomatic. Calea regală spre dezvoltare, pace şi armonie este considerată a fi cea prin care fiecare ţară urmăreşte să cucerească neîncetat pieţele celorlalte naţiuni. Cuvântul «globalist» are conotaţii politice corecte, în vreme ce «naţionalist» a ajuns să fie peiorativ. S-a ajuns atât de departe încât consider necesar să ne reamintim că Banca Mondială există pentru a servi interesele membrilor ei, care sunt state naţiuni, comunităţi naţionale - nicidecum indivizi, corporaţii sau chiar ONG-uri. Nu are o cartă care să servească o singură lume fără frontiere, viziunea cosmopolită a integrării globale...

Modelul comunităţii internaţionale, de la baza instituţiilor sistemului Bretton Woods (FMI şi Banca Mondială, nota trad.), este cel al «comunităţii comunităţilor», o federaţie internaţională de comunităţi naţionale care cooperează pentru a rezolva problemele globale conform principiului subsidiarităţii. Nu este modelul cosmopolit al cetăţeniei globale directe într-o singură comunitate mondială integrată fără intermedierea statelor naţionale. A globaliza economia prin ştergerea frontierelor economice naţionale prin comerţ liber, mobilitatea liberă a capitalului sau cel puţin prin migraţiile necontrolate înseamnă să răneşti în mod fatal unitatea majoră a comunităţii (statul naţiune, nota trad.) care este capabilă să ducă la îndeplinire politicile dedicate binelui comun... Globalismul cosmopolit slăbeşte graniţele naţionale şi puterea comunităţilor naţionale şi subnaţionale, în timp ce întăreşte puterea relativă a corporaţiilor transnaţionale.

Din moment ce nu există guvern mondial capabil să reglementeze capitalul global în interes global, şi din moment ce atât necesitatea şi posibilitatea unui astfel de guvern nu sunt de dorit, va fi necesar să facem capitalul mai puţin global şi mai naţional. Ştiu că acum (1994, nota trad.) acest lucru este de neînchipuit, dar luaţi-l drept o prezicere - peste zece ani cuvintele şi conceptele cele mai în vogă vor fi «renaţionalizarea capitalului» şi «înrădăcinarea în comunitate a capitalului pentru dezvoltarea economiilor naţionale şi locale», nicidecum truismele actuale legate de creştere generată de exporturi şi stimulată prin orice fel de ajustări necesare pentru a creşte competitivitatea globală. «Competitivitatea globală» (de obicei un slogan menit să amorţească gândirea) reflectă nu atât o productivitate crescută a proceselor de valorificare a resurselor ci o competiţie bazată pe micşorarea standardelor menită să reducă salariile, să externalizeze costurile ambientale şi sociale şi să exporte capital natural la preţuri mici în chip de 'venit'.

Cu ocazia celebrării celor cincizeci de ani de activitate, Banca Mondiala ar trebui să reflecte în mod profund la cuvintele, date uitării, ale unuia dintre fondatorii ei, John Maynard Keynes: 'Simpatia mea se îndreaptă spre cei care minimizează, mai degrabă decât spre cei care accentuează la maxim încrengătura economică între naţiuni. Ideile, cunoştinţele, arta, ospitalitatea, călătoriile - acestea sunt lucruri care trebuie să fie internaţionale prin natura lor. Dar bunurile să fie produse acasă ori de câte ori este posibil şi convenabil şi, mai presus de toate, finanţele să rămână în primul rând naţionale'".

Nu ştim în ce măsură a aplicat Banca Mondială propunerile lui Herman E. Daly. Aşa după cum a prevăzut acesta, între timp „dezvoltarea sustenabilă" a devenit, cel puţin în teorie, fundamentul politicilor de dezvoltare naţională. Astăzi asistăm la un conflict, încă mocnit, între susţinătorii dezvoltării durabile şi cei ai globalizării financiare şi corporatiste. Pe de-o parte, aparatul propagandistic al globalismului continuă să slăbească prin toate mijloacele sale statul naţional, să denigreze pe faţă sau pe ascuns ideologiile şi politicile care susţin interesele comunităţilor naţionale. Pe de altă parte, în ultimul timp, globalismul s-a vopsit în verde, se vrea „eco", se arată prietenos faţă de „local" şi „etic". Campania de „înverzire" a globalizării galopante nu este decât o operaţiune de inducere în eroare a opiniei publice şi de slăbire a vigilenţei organismelor democratice din statele naţionale.

Întrebarea pe care şi-o punea Herman E. Daly în 1999, în discursul său la primirea premiului Sophie - „dacă Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional nu mai vor să servească interesele ţărilor membre, atunci căror interese servesc ele?" - este mai actuală ca oricând. Ne-o punem mai ales noi, românii, când constatăm cu groază cum suveranitatea României se evaporă pe zi ce trece cu concursul FMI-ului şi al servitorilor acestuia, clasa politică autohtonă. La rândul nostru, îi întrebăm pe cei care au parafat acordul cu FMI-ul: Ce câştigă statul român obligat să vândă pachetul majoritar de control la aproximativ 150 de întreprinderi publice, inclusiv strategice, cum ar fi cele din domeniul energetic? Ce câştigă romanul de rând obligat să muncească în condiţii de sclavagism salarial după noul cod al muncii, mai „flexibil", impus de FMI şi acceptat fără crâcneală de guvernanţi? Ştim că FMI-ul, prin creditarea României, îşi bagă în buzunar peste 150 de milioane de euro. Ne sunt necunoscute însă sumele imense pe care le vor câştiga fondurile speculative, corporaţiile transnaţionale şi oligarhii locali de pe urma spolierii în continuare a capitalului natural şi uman al României.

Dar oare cât va mai dura jaful? Va dura atâta timp cât în România nu vor exista forţe politice, civice şi spirituale hotărâte să-l oprească. Oameni competenţi, înarmaţi cu o ideologie naţionalistă care să spună: „Stop! Pe aici nu se mai trece!"

Dar astăzi naţionalismul mai este oare o ideologie credibilă? Se mai poate construi în baza lui o argumentaţie solidă care să dezamorseze sofisticăria corporatistă şi globalistă care ne este servită în chip de evidenţă irefutabilă? Nu numai că naţionalismul rămâne o ideologie viabilă, dar ea este singura capabilă să promoveze atât interesul naţional cât şi pe cel al omenirii în condiţiile mileniului III. Noul naţionalism, pe care noi îl numim naţionalismul verde, este însă bazat pe alte valori, urmăreşte alte scopuri şi se desfăşoară în circumstanţe istorice complet diferite de cele ale perioadei interbelice. Dacă vrem să vorbim de „afinităţi", atunci va trebui să le căutăm acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Există o continuitate evidenta intre vechiul naţionalism, imperialismul militarist şi globalismul de astăzi.

Cele trei ideologii aparţin vechii paradigme în care voinţele individuale (a insului monadic sau a statului naţionalist/imperialist) intrau într-o competiţie acerbă pentru dominaţie. Printr-o pervertire a creştinismului, puterea lui Dumnezeu, conceput ca „voinţă" şi „raţiune", se transferă individului şi statului naţional (agregatul centralizator al voinţelor individuale).

Globalismul urmează vechea logică a darwinismului social. Companiile transnaţionale, fondurile speculative, „statele globale" puternice şi slujbaşii lor, oligarhii şi politicienii locali nu sunt animaţi decât de voinţa individuală de putere tradusă în voinţa de a maximiza profitul pe spinarea jucătorilor mai slabi din „noua ordine mondială".

„Privatizarea şi globalizarea" - scrie Ilie Şerbănescu - „sunt simple baliverne vânturate de cei puternici spre a-i supune şi subjuga pe cei slabi... S-a văzut de la o poştă ce minciună gogonată este asta cu «globalizarea»! Fiecare jucător important a uitat de «globalizare» şi s-a concentrat pe capitalul propriu: mari companii proprii din sectorul financiar-bancar sau chiar din sectorul industrial... Problema este că «naţionalismul economic» s-a manifestat şi se manifestă între «globalizatori»... Aceştia au putut fi naţionalişti pentru că mai au pe ce şi cu ce! Dar cei deja «globalizaţi» nu mai dispun de nimic altceva".

Timp de douăzeci de ani, România a jucat după cum i-au cântat neocomuniştii şi „glocaliştii" (globaliştii, plus politrucii şi oligarhii locali). Am fost „integraţi" pentru a fi dezintegraţi. A fost dezintegrată economia naţională şi odată cu ea coeziunea socială şi spirituală a unui întreg popor. Nu mai dispunem de nimic altceva decât de credinţa în Dumnezeu şi de puterea refuzului. Dar ce-ar trebui oare să refuzăm? În primul rând, să refuzam să gândim şi să trăim în termenii vechii paradigme, aşa după cum ni s-a dictat în ultimii şaizeci de ani. Dacă vom continua să ne globalizăm, să urmăm aceeaşi logică dezastruoasă, sfârşitul României este aproape.

Glocalizaţi, vom asista neputincioşi la completa distrugere a:

1.) capitalului natural (păduri, resurse minerale, biodiversitatea florei şi faunei etc. Afacerea Roşia Montană şi acceptarea cu braţele deschise a culturilor de plante modificate genetic nu sunt decât avanpremiera a ceea ce va urma);

2.) capitalului uman printr-un învăţământ neperformant şi imbecilizare mediatică (România va fi furnizorul european de sclavi pentru muncile de jos şi pentru implanturile româneşti ale transnaţionalelor);

3) identităţii naţionale şi spirituale. Distrugerea identităţii naţionale va fi pasul premergător dezintegrării teritoriului naţional. O populaţie amorfă căreia i s-au extirpat instinctele identitare nu va opune nici un fel de rezistenţă.

Ni se va reproşa că un astfel de scenariu este prea pesimist. Iar ca argument suprem, vom primi asigurarea că „nu ne vor lăsa ei să murim". Ei fiind cei care ne sapă în prezent mormântul.! România nu este însă o ţară de hoţi, laşi şi oligofreni. A început deja marea evadare, fizică şi mentală din Matrixul „glocalist". Românii se trezesc la realitate. Neîncrederea, apatia şi indiferenţa cetăţenilor noştri nu sunt stări congenitale. Ele sunt cauzate de un sistem care i-a făcut neputincioşi şi le-a răpit una câte una speranţele.

Printre evadaţii din Matrix se numără şi naţionaliştii verzi, oamenii care înţeleg că România a urmat un model nesustenabil de dezvoltare. În loc de ciorovăieli sterile, ei propun măsuri hotărâte pentru a contracara atât entropia resurselor economice şi sociale cât şi epuizarea ultimelor rezerve de energie şi speranţă. Să nu-i confundăm cu acei ecologişti "verzi pe dinafara, rosii pe dinauntru", cu extremiştii de dreapta sau de stânga, cu socialiştii, cu neoliberalii şi cu adepţii altor „isme""! Nu sunt o elită ocultă, nici populişti „salvatori ai neamului" şi nici „băieţi deştepţi" care vor s-o mai pună de un PJ (partid al jefuitorilor). Sunt oameni normali, îi întâlnim în toate domeniile de activitate.

Ceea ce-i uneşte în primul rând este noua viziune asupra dezvoltării viitoare a României. Ei văd renaşterea României prin trecerea hotărâtă la economia civică, răspândirea largă a micii proprietăţi productive, dezvoltare durabilă, profesionalism şi întrajutorare. Promovează un model românesc de economie civică diferit atât de neoliberalism/neoconservatorism cât şi de ideologiile neomarxiste (diviziunea dintre neoconservatorism şi neoliberalism este o farsă, căci încearcă să stabilească diferenţe acolo unde ele nu există). Economia civică a naţionalismului verde crede în dezvoltarea durabilă şi în lucrurile sustenabile fiindcă acestea sunt pornite şi organizate de la nivel local şi construite la scară umană. Agricultura sustenabilă, cu focalizare pe agricultura ecologică, şi industriile verzi trebuie să fie locomotiva dezvoltării durabile a României în acest mileniu.

Naţionaliştii de viţă nouă militează pentru ca sămânţa industriei verzi din România să se dezvolte pe solul fertil al economiei civice. Ei vor veghea să nu se încalce şi să fie aplicate principiile generale ale dezvoltării durabile, cum ar fi: o producţie nesustenabilă nu poate conta drept „capital"; alocarea optimă a resurselor umane şi naturale trebuie să fie în concordanţă cu scara optimă la care trebuie să se desfăşoare activităţile economice - „small is beautiful"; diversitatea este parte integrantă a unei societăţi sustenabile; perspectiva intergeneraţională: generaţiile prezente au obligaţii faţă de cele viitoare; respect faţă de limite; sustenabilitatea ca principiu organizator reflectând interconectivitatea stabilită între problemele şi preocupările ecologice, economice şi sociale.

Mai presus de toate, naţionaliştii verzi susţin o amplă reformă morală. În acest context este foarte important ca economia civică să fie îmbrăţişată de Biserica ortodoxă iar principiile sustenabilităţii să fie traduse în termenii eticii creştine şi asociate valorilor creştine de smerenie, înfrânare, jertfire, modestie, cumpănire, dăruire.

Sunt de evidenţiat paralelele şi echivalenţele dintre economia civică şi „economia dăruirii" susţinută de Biserica ortodoxă. Nu există nici o incompatibilitate între cele două economii, ambele sunt teo-centrice.

Suntem creaţii ale lui Dumnezeu, care ne-a dat în DAR persoana noastră, familia din care facem parte şi această ţară - şi de toate acestea trebuie să avem grijă pentru a răspunde dragostei Sale nemărginite. Trebuie să restaurăm acest „circuit al dăruirii" - „economia darului" este cea mai veche, potrivit antropologului Marcel Mauss - fără de care „circuitul capitalului" reduce realitatea la profit şi relaţiile interumane la tranzacţii comerciale între „străini". Înţelegând că economia civică şi naţionalismul verde acţionează spre binele său şi al ţării, românul îşi va sufleca mânecile şi va trece la treabă. Vom fi uimiţi de entuziasmul ce-l va însufleţi, cât de repede şi de bine va fi restaurată din temelii România - în sfârşit, România noastră.


Concluzii - Societatea ca simfonie pluripersonală

În lume, ordinea economică bazată pe inginerii financiare, practici mafiote şi monopoliste, dominantă până mai ieri, s-a prăbuşit. Din Argentina (unde muncitorii au preluat şi repus în funcţiune fabricile falimentate de oligarhi), până în Emilia-Romagna (cu economia ei de mici întreprinderi în reţea), Ţara Bascilor (unde prosperă economia distributistă), Marea Britanie (unde Phillip Blond, consilier al primului ministru a propus o adevarată revoluţie distributistă), SUA (cu explozia „noului agrarianism" şi a formelor de asociere voluntară de tip cooperatist încurajate de Administraţia Obama), în nenumărate locuri de pe glob funcţionează deja o nouă economie.

Este o economie în care cetăţeanul de rând îşi recăpătă autonomia şi demnitatea. Noul sistem se impune ca o adevărată a treia forţă. Nu este vorba despre o altă inginerie economică şi financiară, ci de un model grass roots, construit de la firul ierbii, animat de un spirit şi de principii comune dar cu întrupări diferite de la ţară la ţară. Noua economie civică a României nu va mai veni la pachet de pe alte meleaguri pentru a fi implementată „creator" sau „original" de cleptocraţia autohtonă şi de „investitorii strategici" de aiurea. De data aceasta, modelul economic şi social este „made in Romania", gândit de adevăraţi profesionişti spre binele comun - al românilor şi, deopotrivă, al partenerilor noştri europeni.

Ştim prea bine dezastrul pe care l-a provocat ţării „economia de comandă" a comunismului. În perioada „tranziţiei" am simţit pe pielea noastră efectele „terapiilor de şoc", ale „programelor de austeritate" şi ale „privatizărilor" frauduloase. Cu un stat anarho-tiranic - slab, slugarnic şi mafiot (după caz) în relaţiile cu plutocraţia, cu firmele transnaţionale şi cu propria sa birocraţie, autoritar, tiranic în relaţiile cu simplii cetăţeni - România nu poate ieşi la liman mergând pe drumurile bătute de bandele de jefuitori.

Este nevoie urgent de a treia cale şi a treia forţă, a distributismului şi a dezvoltării durabile, a profesionalismului şi întrajutorării. O cale curată, o forţă tare şi dreaptă.
Nu putem avea un stat democratic fără o democraţie economică. Aşa cum cleptocraţia are nevoie de un stat mafiot, cu politicieni corupţi, şi un sistem economic dominat de concentrarea masivă a bogăţiei şi puterii în mâinile câtorva entităţi private - tot aşa existenţa micului întreprinzător, a ţăranului, a micului proprietar, a omului normal este grav ameninţată dacă nu se desfăşoară în cadrul unui stat civic şi al unei economii democratice. Odată ce va fi fost înrădăcinată economia civică, societatea românească va lucra ca o simfonie pluripersonală în care fiecare persoană interpretează partitura sa, fiecare aducând o contribuţie concretă, fiecare profitând de toţi semenii săi.
Neîncrederea, apatia şi indiferenţa cetăţeanului român nu sunt stări congenitale. Ele sunt cauzate de un sistem care l-a făcut neputincios şi i-a răpit, una câte una, speranţele. Înţelegând însă că economia civică acţionează spre binele său şi al ţării, românul îşi va sufleca mânecile şi va trece la treabă. Vom fi uimiţi de entuziasmul ce-l va însufleţi, cât de repede şi de bine va restaura din temelii România - România noastră.

http://viitorulesteverde.wordpress.com/category/a-treia-cale-forta/

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar