joi, 22 martie 2012

Distributismul - ca si conceptie

Iniţat de Hilaire Belloc şi G.K. Chesterton în perioada dintre cele două razboaie mondiale, Distributismul a fost gândit încă de la inceput ca o doctrină economică şi politică opusă deopotrivă comunismului şi capitalismului. Nevoia distribuirii echitabile a bogăţiilor a apărut şi s-a dezvoltat de-a lungul întregii istorii a omenirii. În acest sens se poate face referire la Aristotel ca fiind primul gânditor de esenţă distributistă. Respingand comunismul “Republicii” lui Platon, acesta argumentează în a sa “Politica”: “Proprietatea ar trebui să fie comună, în sens general, dar, ca o regulă generală, proprietatea ar trebui să fie privată”.

Esenţială în sistemul distributist este relaţia individ-proprietate (n.a.). La bază sa se află ideea că economia şi societatea funcţionează cel mai bine când un număr mare de oameni sunt întreprinzători. Asta cere ca cea mai mare parte dintre proprietari să deţină o formă de proprietate productivă, cum ar fi pământ, unelte, resurse de educatie şi acces la capitaluri ieftine. Distributiştii au două puncte de plecare în lupta pentru apărarea libertăţii şi a proprietăţii: în primul rând, proprietatea este văzută ca o sursă de putere reală şi practică, necesară pentru a instituţionaliza noţiunea abstractă de libertate; în al doilea rând, proprietatea este implinirea nevoilor spirituale ale omului şi o expresie a personalităţii sale, fără proprietate omul fiind dezumanizat(n.a.).

La baza capitalismului, pe de altă parte, stă altă concepţie: capitalul trebuie concentrat în cât mai puţine mâini, fie în mâinile birocraţilor guvernamentali, ca în socialism, sau în mâini private – stimulate şi ajutate de stat – ca în cazul capitalismului. Dar, în ambele cazuri, naţiunile mari au nevoie de acumulări uriaşe de capital. Marile concentrări de capital au loc în primul rând prin controlul exercitat asupra preţului forţei de muncă. Controlând preţul forţei de muncă (piatra unghiulară a teoriei lui MARX ? n.a.) se asigură capitaluri mari în surplus, care se concentrează în câteva mâini implicate în procesul de producţie. Fie statul va controla preţul forţei de muncă, fie corporaţia va recurge la subcontractări pentru a controla preţul ei, în baza teoriei că există întotdeauna cineva, undeva dispus să muncească pentru mai puţin.

Într-un fel sau altul, în ambele sisteme, preţul muncii trebuie să permită concentrarea capitalului. Munca, pe de altă parte, este considerată o cheltuială care trebuie controlată cât mai strict posibil sau, pur şi simplu, eliminată – dacă este posibil. Dar forţa de muncă nu înseamnă doar cheltuieli, ea este însuşi motorul afacerilor: sursa sigură a cererii. A lasa capitalul să se acumuleze în câteva mâini înseamnă că va exista totdeauna o lipsa cronică a cererii. După cum a spus G.K. Chesterton: “capitalismul se contrazice ori de câte ori ajunge să se împlinească”. Fiindcă stăpânul, încercând întotdeauna să respingă cererile slugii sale nu face decât să reducă din puterea de cumpărare a clientului său. Îi cere aceluiaşi om să acţioneze într-o maniera contradictorie: vrea să-l retribuie ca un pe un cerşetor, dar se aşteaptă ca acest cerşetor să cheltuiască de parcă ar fi un prinţ (aici se apropie de consumism? n.a.). Contradicţia este direct legată de creşterea statului. Cred că mulţi vor fi surprinşi de afirmaţia: capitalismul a dispărut în 1929 (efectul crizei 1929-1933? n.a.).

Este o constatare incontestabilă(? n.a.). Capitalismul ca ideologie cere un aparat guvernamental redus. Dar un astfel de guvern a pierit în Marea Criză din 1929. Înainte de criză, bugetul guvernului federal consuma 3 sau 4% din PIB, după criză, consumă 18-24% şi uneori chiar 42% din PIB. Acesta nu este un guvern limitat. De ce s-a produs această creştere a guvernului? Toată lumea se plânge dar nimeni nu întreabă „de ce?“. De ce toate regimurile, fie de stânga, fie de dreapta, liberale sau conservatoare, au adoptat strategii care au sporit puterea statului? Cred că există două motive. În primul rând o mare birocraţie guvernamentală este necesară pentru a se putea concentra capitalul.

Urmăriţi demonstraţia (n.a.): Concentrarea capitalului creează o altă problemă: o lipsă cronică a cererii. Piaţa are nevoie însă de cineva care să cheltuiască pe scară largă. Guvernul este singurul în stare să cheltuiasca atât de mult. Aceasta conduce la minunata lume a bugetelor supradimensionate, a cheltuielilor sociale enorme, a marilor proiecte, a marilor armate şi a unor şi mai mari armate de inspectori şi controlori fiscali. Toate acestea au loc atunci când sistemul funcţionează, ceea ce nu se întâmplă în mod frecvent întrucât atâţia bani şi atâta putere duc inevitabil la corupţie şi la ineficienţă. Prezenţa unei asemenea birocraţii guvernamentale este în defavoarea întreprinzătorului. Într-un sistem cu adevărat liber, competiţia aliniază mereu preţurile cu costurile. Într-o piaţă cu adevărat liberă, ar fi dificil să concentrezi bogăţia întrucât profiturile, ca oricare alt cost, ar fi marginale (neoliberalism pur, sic! n.a.). Aceasta, desigur, nu-i altceva decât teoria din spatele pieţelor competitive, o teorie care funcţionează foarte bine în practică( a demonstrat-o keznes şi mai târziu Janos Kornay n.a.). Chiar prea bine atunci când se încearcă să se concentreze capitalul (în proiecte utilitare n.a.).

Pentru a avea o concentrare de capital, competiţia de pe piaţă trebuie îngrădită cu un zid de legi şi impozite. Aceste reglementări legale ridică mari bariere în calea spiritului antreprenorial, altfel spus, în faţa spiritului competitiv (ok, mai ales fiscalitatea, dar dvs. cum ve-ţi organiza sistemul fiscal? FĂRĂ? n.a.) Marilor companii le oferă însă o barieră protectoare. La urma urmei, tot ceea ce ţine de legi şi regulamente formează doar o mică parte din activitatea unei firme mari, dar ocupă o parte importantă din activitatea unei firme mici (adică este impusă de birocraţie, servicii guvernamentale etc. n.a.). O corporaţie poate, pur şi simplu, să înfiinţeze un departament care să se ocupe de legi şi formularistică, dar micului întreprinzator îi răpeşte din timpul său preţios care trebuie dedicat activităţii productive (şi din resursele financiare n.a.). Mai mult, marile corporaţii, concentrând puterea politică, pot influenţa adoptarea unei legislaţii care să le fie favorabilă şi să îngrădească astfel cu noi bariere competiţia venită din partea micilor întreprinzători (corporativismul ce v-a greşit? n.a.). Drept urmare, chiar şi reglementările legale, adoptate cu cea mai bună intenţie(oare? n.a.), au ca efect real protejarea corporaţiilor în faţa competiţiei.

Această acumulare a puterii politice are un alt efect; marile corporaţii pot să transfere povara impozitelor de pe umerii lor pe cei ai micilor firme şi ai contribuabilului individual, sau, în cazul Statelor Unite, pe umerii generaţiei viitoare. Mai există o problemă. Marea corporaţie controlează puterea politică şi, prin urmare, se află într-o poziţie privilegiată pentru a obţine subvenţii şi alte avantaje de la stat. Mai mult, poate să externalizeze multe dintre costurile ei într-o manieră pe care mica întreprindere nu şi-o permite. În realitate, marea corporaţie nu este la fel de eficientă economic pe cât este de eficientă în jocul politic (atunci de unde bani pentru jocul politic? n.a.). În intreaga lume marea corporaţie colonizează din ce în ce mai mult spaţiile care odinioară erau ale micului întreprinzător şi acest lucru este valabil şi în comerţul cu amănuntul, şi în industrie, şi în servicii. Drept consecinţă, întreprinzătorului nu-i rămâne prea mult loc de manevra iar studentului, care îşi va lua licenţa în stiinţe economice nu-i rămâne decât o opţiune: să rămână toata viaţa un birocrat în loc să devină un om de afaceri (ce legătură are una cu alta? n.a.).

Ne putem întreba: nu există oare alternativă la un astfel de sistem? Şi când luăm în calcul alternativele, trebuie să ne punem două întrebări.

Prima: sistemul este cumva utopic?
A doua: o astfel de alternativă poate fi aplicată în mod concret într-o societate modernă, cum este România?

În ceea ce priveşte prima întrebare, trebuie să vă spun că dispreţuiesc sistemele utopice – acele sisteme care, oricât de bune ar părea în teorie, nu se bazează pe o practică reală. Practica şi numai practica trebuie să fie standardul nostru, al oamenilor practici. Atât capitalismul cât şi comunismul au o natură abstractă, fără o practică reală la baza lor; amândouă sunt pur idealiste. Desigur, se ştie prea bine, întreaga istorie umană nu a cunoscut nici o situaţie în care comunismul să fi fost încununat de succes. Încercările de-a transpune în practică acest sistem idealist au fost totdeauna mai puţin ideale, ca să nu spunem mai mult… Ceea ce se înţelege mai puţin este că, în întreaga istorie umană, nu a existat nici măcar un exemplu în care capitalismul „laissez-faire“ să reuşească. Sistemul libertarian, în pofida virtuţilor sale teoretice, nu este mai puţin utopic decât comunismul. Unii vor spune că ne-am aflat mai aproape de acel sistem înainte de Marea Criză. Este adevărat. Problema este că acel sistem se afla într-o stare critică de recesiune.

Îtr-adevăr, sistemele keynesiene, care s-au născut după război, au stabilizat economia. Chiar şi recesiunile au fost mai scurte şi mai blânde. Din păcate, sistemul keynesian, cel puţin aşa cu a fost el implementat, a avut nevoie de vaste structuri etatiste şi de impozite mărite. Este probabil ca aceste soluţii etatiste şi globaliste să-şi fi epuizat utilitatea. Nu cunosc situatia din România (ne-am dat seama! n.a.) dar în America sistemul actual este nesustenabil şi trebuie schimbat în mod fundamental. Este posibil, ne putem întreba, să menţinem virtuţile dar nu şi păcatele unui sistem libertarian? Cred că da, însă pentru aceasta trebuie să abandonam idealul capitalist, adică ideea că marile capitaluri trebuie să se acumuleze în câteva mâini. Mai degrabă exact contrariul este adevărat.

Capitalul productiv trebuie răspândit cât mai mult posibil. Când fiecare are proprietatea sa, fiecare are posibilitatea de a fi un adevărat întreprinzător şi un adevărat cetăţean, contribuind nu numai la propria sa bunăstare ci şi la bunăstarea din comunitatea, oraşul şi ţara sa (teoria marginală a valorii n.a.). Adevarata proprietate conduce la adevarata condiţie de cetăţean şi de asemenea la o adevărată piaţă liberă (cum? n.a.). Prin proprietate adevarată nu înţeleg o proprietate abstractă concretizată, să spunem, în acţiuni sau alte instrumente asemănătoare; înţeleg mai degrabă posesiunea fizică şi folosirea concretă a pământului, a uneltelor şi cunoştinţelor. Acesta este distributismul; iată ce răspândeşte distributismul: adevărata proprietate, cea care conduce la pieţe libere şi la dezvoltarea responsabilităţii cetăţeneşti.


Este acesta un ideal utopic precum toate celelalte? Vă reamintesc că supun această întrebare unui standard strict: nici o teorie fără practică, nici o practică fără exemple de pe teren. Mai mult. Ca să constituie un adevărat test, orice exemplu practic trebuie să fi funcţionat pentru o perioadă suficient de îndelungată şi pe o scară destul de largă. Trece distributismul testul? Da, îl trece. Şi în mai multe locuri: Corporaţia cooperativelor Mondragón din Ţara Bascilor, economia distributistă din Emilia-Romagna, Taiwanul, unde programul „pământ pentru ţărani“ a ridicat în mod spectaculos productivitatea muncii; în miile de asociaţii de tip cooperatist din întreaga lume.

Aici vreau doar să răspund la o întrebare pe care şi-o pune probabil toată lumea. Dacă guvernul poate să distribuie pământul, ca în cazul Taiwanului, va avea guvernul aceeaşi putere să-mi ia ceea ce posed şi să dea altcuiva? Aceasta este o bună întrebare. În general, distributismul se referă mai puţin la ceea ce guvernul ar trebui să facă şi mai mult la ceea ce trebuie să înceteze să facă. Intervenţia statului pe piaţă este cauza majoră a concentrării proprietăţii. Există totuşi cazuri, precum Taiwanul din anii 1950, unde răspândirea proprietăţii este atât de limitată şi locuitorii atât de oprimaţi încât o astfel de intervenţie este justificată. O astfel de întrebare este justificată mai ales în Estul Europei.

Nu cunosc situaţia specifică a României (sublinierea noastră n.a.), dar în locuri precum Rusia, în anumite circumstanţe s-a pus problema legitimităţii unor proprietăţi. După căderea comunismului, Rusia a acceptat sfatul unor experţi din cele mai mari universităţi şi agenţii guvernamentale americane. Aceşti experţi au fost duşi de nas şi manipulaţi cu uşurinţă de catre mogulii care aveau legături cu serviciile secrete şi cu mafia. Drept urmare, câţiva indivizi au reuşit să jefuiască bogăţiile unei întregi naţiuni.

În acest caz, există raţiuni întemeiate pentru intervenţia guvernului. Poporul nu face decât să-şi ceară înapoi proprietăţile. Am spus mai înainte că libertarienii nu pot să ofere exemple concrete. Nu este chiar aşa. Dacă vreţi exemple de aplicare concretă a libertarianismului, a unei pieţe libere care este capabilă să satisfacă nevoile cetăţenilor ei, atunci ar trebui să vă îndreptaţi privirile spre Mondragón. Acolo, cooperativele îşi au propriul lor sistem şcolar, propriile lor reţele de asistenţă socială, propriile instituţii de perfecţionare a cadrelor, propriile instituţii de cercetare şi dezvoltare şi chiar propria lor universitate. Au realizat toate acestea din fonduri proprii, fără ajutor guvernamental.

Următoarea întrebare ar fi dacă distributismul poate fi implementat într-o ţară ca România. Presupun că România este o ţară ca Spania, Italia sau Taiwanul, ţări unde toate aceste lucruri au fost făcute şi continuă să se facă acţiune cele mai potrivite într-o situaţie specifică. Economiile sănătoase nu se dezvoltă de sus în jos, ci de la baza spre vârf. Economiile sănătoase se construiesc pe energia, independenţa şi spiritul întreprinzător al cetăţeanului şi al liderilor comunităţii de afaceri. Pe zi ce trece întrebarile pe care le ridică această antologie devin din ce în ce mai presante. Este îndoielnic că actualul sistem poate să mai supravietuiască mult timp, în SUA, Europa sau altundeva. Şi nu mai poate supravieţui în ciuda uriaşelor ajutoare guvernamentale. Schimbarea nu mai este o opţiune, sistemul ori se schimbă, ori moare, sau poate se va schimba după ce-şi va fi dat obştescul sfârşit. Schimbarea sistemului este inevitabilă întrucât cealaltă opţiune este moartea sa. Vreau doar să mai adaug: în practică distributismul merge din succes în succes, iar capitalismul din eşec în eşec.


Dumnezeu să binecuvânteze România! John Medaille, antologie de texte economice pe care a îngrijit-o în colaborare cu dl. Ovidiu Hurduzeu

Concluzie: Între Falansterul de la Scăieni şi chibuţ difenţa era de practică…cea ce nu reuşiţi dvs. să demonstraţi este fundamental economic concret şi fiscalizarea noi forme de economie.
http://patriaonline.ro/o-scurta-descriere-critica-a-distributismului/?_fb_noscript=1

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar