Lumea in criza

Lumea in criza

Aiurea. Lumea a fost de când se ştie într-o permanentă criză. Rare au fost perioadele de pace, prosperitate şi propăşire culturală. Şi dacă stau şi mă gândesc bine, de la perioada elenistică încoace, toate valorile perene pe care omenirea le-a creat, au luat fiinţă sub presiunea unei situaţii aparent fără ieşire.
O mulţime de oameni luminaţi la minte, filosofi, savanţi, oameni de litere, de s-ar strânge la un loc, de s-ar bate în capete şi şi-ar amesteca bărbile, tot n-ar reuşi să rezolve încâlcita problemă a medierii sociale. Cum reuşim să acordăm nevoile noastre personale la nevoile societăţii? Cum am putea să facem în aşa fel încât lumea să se dezvolte liber, nerestricţionat, creând un cadru în care fiecare individ să-şi găsească locul, împăcat cu sine şi cu cei din jur, liber să creeze fără constrângeri ?
Hm… constrângeri.
Hai să le spunem mai degrabă limitări. Apărând cumva în exercitarea dialectică a esenţei echilibrului dintre suma libertăţilor garantate şi nevoia de ordine socială, limitările au în totalitatea lor caracterul asumat personal de fiecare individ al acceptării unei situaţii de parteneriat, deci a unei situaţii în esenţă contractuale.
Renunţăm la o parte din libertăţi sau la exercitarea lor în folosul unei oarecari discipline comunitare care, zice-se, e de natură să ne garanteze alte nivele de satisfacţie, cel mai adesea legate de noţiunile de putere respectiv avuţie. Cu alte cuvinte, ne găsim locul în lume în măsura în care agreăm sau semnăm un contract pe baza căruia certificăm un schimb de valori în avantajul tuturor.
Acceptând limitările ne supunem acestora, voluntar sau circumstanţial, fără să negăm necesitatea existenţei acestora, considerându-le ca un dat, ca o caracteristică de bază a umanităţii.
Nu cumva tocmai aici e greşeala ?
Nu trebuie să uităm că e absolut necesar să privim problema cu simplitate. Ar fi o mare greşeală să ne avântăm în dispute filosofico-antropologice sterile, marginale şi lipsite de finalitate. În consecinţă trebuie să ne referim la baza întregului eşafodaj de idei şi teorii care au populat conştiinţa lumii în ultimii 2000 de ani.
Această bază este valoarea.
„Acolo unde există drepturi există şi datorii” decreta ex-cathedra, acum mai bine de două secole, Benjamin Constant. Avea perfectă dreptate, considerând faptul că valorile statului ca supremă formă de agregare socială sunt şi trebuie să fie cuantificabile, astfel încât să fie respectat principiul echitabilităţii în ceea ce priveşte schimbul de valori.
Economia ne învaţă că valoarea este înainte de orice altceva, un gând. O apreciere, o poziţionare în urma unei judecăţi, în ultimă instanţă o afirmare (sau confirmare) a obţinerii unei satisfacţii, rezultată din satisfacerea unei nevoi. Valoarea este deci caracterizarea cuantificabilă (sau nu) pe care fiecare dintre noi o asociază unui obiect, unui fenomen, unei stări, unei situaţii, unei caracteristici, unei fiinţe vii (şi până nu demult chiar şi unei fiinţe umane). Toate aceste subiecte ale asocierii cu gândul de valoare, care astfel devine un concept, noi le-am denumit, de-a lungul istoriei, bunuri. Un bun fără valoare este un subiect nenatural. O valoare fără bun este un subiect ilogic.
Cine se alege cu bunuri fără valoare a luat ţeapă. Cine a acumulat valoare fără bunuri a dat un tun.
Dar categoria economică de bunuri este astăzi una foarte largă, mergând de la bunuri de uz cotidian, precum săpunul, pâinea şi hârtia igienică, până la bunuri a căror percepţie valorică este difuză, greu inteligibilă, sau chiar discutabilă în însăşi calitatea sa, de la asigurări CASCO şi servicii de reprezentare până la opere de artă şi alte subiecte ale creaţiei estetice.
Necesitatea unei cuantificări adecvate este, deci, o necesitate economică primordială, un liant al activităţii economice şi o condiţie sine-qua-non a existenţei unei ierarhii. Aceasta a dus la apariţia principiului unităţii de valoare, unitate care să poată fi aplicată la orice este apreciabil ca bun social purtător de valoare.
Mai mult, a fost nevoie ca fiecare om să recunoască postularea existenţei unităţii de valoare ca astfel să aibă instrumentul de apreciere şi ierarhizare.
Adică banul. Acel bun care nu are o valoare în sine, împrumutând valoarea contractului social a cărui existenţă o garantează şi o perpetuează. 
Deci, să recapitulăm.
Toată omenirea are nevoi. Pentru ca să şi le satisfacă, produce şi se foloseşte de bunuri. Bunurile sunt purtătoare de valoare pe care toată lumea o recunoaşte când scoate banii din buzunar. Aşa merg lucrurile. Şi, nota bene, principiul se aplică just în orice sistem şi orânduire socială, în orice timp şi în orice tip de stat.
Cum se aplică ?
Nu discut. Acesta e apanajul economiei politice, al comparaţiilor modurilor de producţie şi distribuire a produsului social. Dar sunt dispus să discut altceva, infinit mai important, după umila mea părere.
Redefinirea valorii.
Unii s-ar putea revolta, zicând că vreau să înlocuiesc singurul concept care e liantul de necontestat al acestei lumi, dar asigur pe toţi că nu este aşa. O redefinire nu este o înlocuire. Ci mai degrabă o schimbare a perspectivei, pe principiul „hai să privim problema dintr-un alt unghi” , o abordare diferită.
Cum ar putea fi pusă în scenă o astfel de abordare?
Mă gândeam cu interes la definirea termenului de calitate, aşa cum apare el în Encyclopedia Britannica: „o proprietate care se aplică obiectelor considerate separat, în contrast cu relaţia care se aplică obiectelor luate în perechi, cîte trei, etc.” şi găsesc că e o explicaţie cam săracă şi prea rezumativă. Mai potrivită mi se pare definirea lui A. M. Enătescu (2000): "Calitatea este abilitatea unui ansamblu de caracteristici intrinseci ale unui produs, sistem sau proces de a îndeplini cerinţe ale clientului sau ale altor părţi interesate." Aş înlocui sintagma de natură economică “ale clientului sau ale altor părţi interesate” cu aceea de mai largă cuprindere socială “ale oricui se încadrează în exprimarea unei nevoi specifice”, ceea ce ar putea defini conceptul de calitate prin îndeplinirea parţial subiectivă a gradului de excelenţă.
Ajunşi aici, ar trebui să ne aplecăm asupra subiectivităţii interpretării nevoilor, ca o măsură a sincerităţii faţă de noi înşine, dar nu putem face asta fără a recunoaşte o ierarhie a acestor nevoi, ierarhie care la rândul ei nu depinde de sisteme sociale sau economice, ci doar de caracteristicile umane. Care va să zică, e chestie de psihologie…

Abraham Maslow (1908-1970) a fost acela a cărui minte a luminat-o Dumnezeu: el a ierarhizat obiectiv nevoile umane, atât de precis, atât de corect, încât modelul se foloseşte şi azi cu mici modificări.
Principala lui contribuţie în psihologie a fost în problema ierarhizării nevoilor umane. Având o abordare umanistă, Maslow a observat că fiinţele umane nu sunt împinse sau atrase numai de forţe mecanice, ci şi, sau mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive de natură necunoscută. Astfel, el susţine că fiinţele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, şi că nevoile situate pe treptele inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare.
Care piramidă ?
Piramida nevoilor a lui Maslow (v. figura de mai sus).
În 1970 Maslow a publicat o revizuire a piramidei din 1954, situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaşte, de a înţelege şi de a explora) şi pe cele estetice (pentru frumuseţe, ordine, simetrie). Cu toate acestea, nu toate versiunile piramidei sale includ ultimele 2 nivele. Maslow a teoretizat că nevoile cognitive nesatisfăcute se transformă în nevoi neurotice (non-productive, care perpetuează un stil de viaţă nesănătos). De exemplu, copiii ale căror nevoi de siguranţă nu sunt satisfăcute adecvat pot deveni adulţi care pun deoparte bani sau diferite posesiuni.
Maslow credea că singurul motiv pentru care oamenii nu se mişcă în direcţia auto-actualizării este mulţimea obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales printr-o educaţie deficitară, ce nu poate schimba o persoană cu o slabă pregătire pentru viaţă într-o persoană cu o abordare pozitivă. Maslow era de părere că educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potenţialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-actualizare în felul său.
Era bine dar nu era totul. Orice model are hibe, întrucât nefiind creaţia Divinităţii nu are cum să fie perfect. Critica modelului Maslow începe deci chiar din anul promovării sale, acuzat fiind că îşi întemeiază teoria pe aer, sau pe un balon de săpun, neavând în spate o lege comportamentală îndelung studiată şi recunoscută, întemeindu-se doar pe studii de caz. Primul şi cel mai acerb critic este Alfred Kinsey, care introduce gradul de satisfacţie ca apreciere subiectivă asupra caracterului nevoii, în “Human Errors” (“The Kinsey Reports”), încadrându-l în categoria de erori voluntare. Kinsey însuşi postulează atitudinea de comportament uman ca fiind dominant sexual, deci piramida are aspecte diferite pentru bărbaţi şi femei…
O a doua critică apare odată cu reiterarea modelului în anii ‘70, când apare postum lucrarea lui Maslow “The Farther Reaches of Human Nature” (1971), eseu care postulează determinarea auto-actualizării ca intrare în starea de transcendenţă, de conştiinţă superioară necesară înţelegerii întregului potenţial al speciei umane. Critica este purtată de conservatoarea Judith Reisman (care dăduse în judecată şi pe Alfred Kinsey) pe motiv că opera ştiinţifică pune la îndoială valorile umane care stau la baza edificării societăţii americane…
De ce?
Simplu. Societatea americană înseamnă Declaraţia de Independenţă, Constituţia din 1781, Primul şi Al Treilea Amendament, precum şi Adams Act, adică recunoaşterea legală a drepturilor, libertăţilor şi egalităţii în şanse sociale, fundamentul legisativ de abolire a sclaviei şi propăşire socială. Dar în 1971 societatea americană înseamnă şi spinoasa problemă a escaladării conflictului vietnamez şi perspectiva imensului scandal social ce va purta numele de Watergate… Ori, matricea Kinsey şi piramida Maslow puteau constitui la rigoare motivaţia ştiinţifică de re-ierarhizare a societăţii, reintroducerea unei sclavii estompate, determinate de capacitatea unui om de a-şi pune singur de gât lanţurile unei societăţi de consum şi de a le accepta ca pe un dat natural, ori a unei obligaţii aşa-zis patriotice…
Mulţi adepţi ai teoriilor ocultei mondiale au văzut în piramida lui Maslow instrumentul de reîmpărţire a omenirii în stăpâni (cei care parcurg piramida până în vârf) şi supuşi (cei care parcurg primele 3-4 nivele), cu atât mai mult cu cât ideea accepţiunii de ocultă mondială aşa cum este promovată de dreapta radicală din numeroase ţări se leagă în genere de Rotschild, Rockefeller, Morgan, în general de evreii cu foarte, foarte mulţi bani, (Maslow însuşi fiind evreu, dar şi Judith Reisman) respectiv de urmaşii mai mult sau mai puţin declaraţi ai dinastiilor europene ori de grupări oculte care îşi desfăşoară activitatea într-un secret total, iezuiţi, rozacrucieni, templieri, illuminati, ordinul de Malta, masonii, şi lista e lungă, fiecare bătându-se pe viaţă şi pe moarte cu toţi ceilalţi (ca într-o cafteală într-un bar din Dublin...) pentru un amărât de loc pe o treaptă cât mai sus din piramida cu pricina.
Oameni buni, ce facem cu piramida buclucaşă pusă în braţele omenirii de americani?
Pur şi simplu, o răsturnăm !

Şi o reconstrucţie.

Care porneşte de la ideea de bază că îmtreaga ierarhie a nevoilor umane este conştientizată, deci importanţa lor are proporţii sensibil egale pentru toţi oamenii, fiind de fapt o măsură a umanităţii. Omul are trebuinţă să-şi satisfacă în orice clipă atât nevoile fiziologice cât şi cele estetice, ca să dăm exemplu de extreme aflate la baza, respectiv vârful piramidei maslow-iene. Dar această simplă răsturnare nu e o modelare suficient de pertinentă. Ce facem cu vârful ierarhiei, oamenii chemaţi să conducă destinele unui neam ?
Privaţi de preocupările de elevaţie spirituală, aceştia ar deveni nişte ticăloşi venali, însetaţi de senzaţii tari. Am mai trecut noi prin asta. Pe de altă parte o dispariţie a modelului actual al ierarhiei nevoilor umane (şi implicit a priorităţii satisfacerii lor, căci despre asta e vorba) ar implica necesitatea stringentă a propunerii unui nou model viabil, care să ţină totuşi seama de criteriile de clasificare şi categoriile de nevoi indentificate de Abraham Maslow.
Deci e necesară postularea unei structuri a nevoilor umane în care accesul la satisfacerea acestora să fie permis oricui, ceea ce simpla răsturnare a piramidei nu permite, ci doar inlocuirea unor priorităţi cu altele (v. figura de mai sus).
O soluţie elegantă ar putea fi dată de criteriul de accesibilitate la satisfacerea nevoilor, având la bază principiul calităţii umane intrinseci tuturor indivizilor unei comunităţi, adică rezultatul definirii unui sistem social izotrop, cu un mare grad de omogenitate. În cadrul unui astfel de sistem social poţi fi cine doreşti să fii, şi astfel ajungi cu adevărat să fii de folos societăţii prin cultivarea cu precădere a abilităţilor naturale şi dobândirea de competenţe în acest sens. Reconversia profesională ar dispărea ca problemă deoarece competenţele de bază ar avea un nivel foarte ridicat pentru toţi membrii grupului. În egală măsură, fiecare om ar face tot ceea ce se simte în putere să facă, iar nivelul de conştientizare a sarcinilor de lucru ar fi extraordinar de ridicat. Ceea ce ar face trecerea de la eficienţă la pro-ficienţă. Acest termen (engl. "profficiency") începe să fie din ce în ce mai des folosit ca un dat axiomatic al unei societăţi de tip post-industrial cu un extraordinar de ridicat nivel de clasificare şi stocare a cunoştinţelor din multe şi vaste domenii ale cunoaşterii umane. Un specialist pro-ficient nu e doar un specialist într-un domeniu în care e as. E un om al interdisci-plinarităţii, un om al experienţelor epistemice holistice.
Unde aţi mai văzut, dragii mei prieteni, astfel de oameni ?
Vă spun eu: la bordul navelor spaţiale, unde cunoaşterea pro-ficientă poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Exemplu: acest tip de cunoaştere şi folosirea în baza ei a cumulului de date şi competenţe a salvat de la catastrofă misiunea Apollo 13.
În figura de mai jos am încercat o modelare a acestui principiu pe o piramidă maslow-iană răsturnată.
Ce a rezultat ? Ceva ciudat, surprinzător şi în acelaşi timp familiar.
(v. fig. de mai jos).
De ce pare familiară o astfel de structură de satisfacere a nevoilor ? Pentru că aminteşte pe departe de sistemul castelor indiene, cu marea deosebire că apartenenţa la o castă nu se dobândeşte prin naştere, ci prin integrarea în sistem.
O primă observaţie: membrii cu studii superioare se găsesc repartizaţi cvasi-omogen în toate clasele şi structurile. Ei îndeplinesc nu atât funcţii de comandă şi direcţie cât de coordonare şi funcţionalitate, eventual verificare de procese şi comparare de rezultate în mod criterial, specific fiecărui tip de activitate.
O a doua observaţie: Toţi membrii au o pregătire militară, poliţienească şi juridică pro-ficientă. Două consecinţe se impun aici de la sine:
a. nu se ia nimeni de o naţiune de războinici care valorează fiecare cât o divizie;
şi b. genul acesta de structură validează principiul aprecierii încadrării juridice folosind curtea cu juraţi.
Care sunt cele două naţiuni care fac paşi repezi în direcţia edificării unei astfel de societăţi ?
Israelul şi S.U.A.

Legenda figurii: 1-productivi, 2-furnizori şi prestatori de servicii (inclusiv poliţie, armată, justiţie), 3-clasa relaţională (inclusiv învăţământul), 4-strategi (inclusiv organele reprezentative). Zero este subclasa celor în proces de formare educaţională (inclusiv imigranţi), iar săgeata roşie reprezintă principalul factor de dinamică socială: presiunea elevaţiei spirituale.

Tao.

Calea. Modul în care putem edifica o astfel de societate. Şi care nu ne oferă decât opţiunea punerii pe picior de egalitate a tuturor nevoilor, după cum am arătat. De aceea un model mai pertinent din acest punct de vedere este acela din figura de mai jos, care realizează un compromis ierarhic punând la mijloc, pe poziţia supremului echilibru satisfacerea nevoilor spirituale, estetice, etice şi de echitate, nivelarea prejudecăţilor, moralitate şi creativitate (5, în figura de mai jos, în care culorile sunt identice cu cele ale treptelor din piramida lui Maslow, de mai dinainte). În rest societatea se poate sprijini pe oricare bază (1-2-3, 1-2-4, 1-3-4, 2-3-4), având orice vârf (4,3,2,1). Avînd în vedere că în figură 1 reprezintă nevoile fiziologice, 2 reprezintă nevoile de securitate, 3 pe cele de dragoste şi apartenenţă şi 4 pe cele de recunoaştere, stimă şi respect, am putea astfel decela 4 mari tipuri de societate a viitorului. 1-2-3 cu 4 ar fi o societate tehnocrată de tip evolutiv, dinamică şi combativă, 1-2-4 cu 3 ar fi o societate calidetică, bazată pe o puternică structură de sprijin reciproc a membrilor ei, 1-3-4 cu 2 ar fi o societate axată pe apărarea valorilor tradiţionale şi perenizarea lor prin încetăţenirea cutumelor, iar 2-3-4 cu 1 ar fi o societate polietnică şi polirasială , având o intensă dinamică de producţie şi consum.
În figură este reprezentată o societate de tip 1-3-4 la bază cu 2 în vârf şi 5 pe poziţia de echilibru. Aşa cred că ar trebui să arate societatea românească peste 50 de ani, cu 80% din cetăţenii ei policalificaţi, 25% cu studii superioare de lungă durată, cu serviciul militar obligatoriu reintrodus pentru ambele sexe, cu un număr de şcoli dublu faţă de cel actual în care ponderea îmvăţământului privat să fie de 65-70%, cu implicare activă în viaţa societăţii şi a comunităţilor a tuturor cetăţenilor majori, care se axează pe câştigarea în viaţă a stimei şi respectului celorlalţi printr-o contribuţie activă şi decisivă la securitatea patriei.
Ştiu ce vreţi să spuneţi, dragii mei, dar vă înşelaţi. O astfel de societate nu e militaristă, nici agresivă, nici nu înclină spre dictatura vreunei junte de generali stresaţi şi constipaţi (sau dimpotrivă), ca în Chile, Argentina, Bolivia, Ecuador sau oriunde aiurea în altă parte. Nu. E doar o societate demnă, liberă şi mândră. A lupilor.
Notă: orice alt tip de societate care are in centru orice altă categorie de satisfacere a nevoilor alta decât 5 e sortită să retrogradeze la o ierarhie de tip clasic, maslow-ian, cu bogaţi şi săraci, cu inflaţii, crize, răzvrătiri şi ciocniri de stradă, cu lupte sindicale şi greve, cu alegeri furate şi agresiuni dinafară şi dinăuntru.
Cea mai importantă nevoie a oricărui om este cea a împărtăşirii credinţei, încadrabilă în centrul tetraedrului, în categoria 5. De aceea, oricare dintre cele 4 tipuri de societate postulate mai sus ar fi obligatoriu o societate profund religioasă. De aceea în clasa strategilor societăţii se vor afla mereu membrii sacerdoţiului, garanţii puterii morale a neamului.
Mai interesant e că o astfel de societate poate schimba baza şi vârful în funcţie de nevoile sale de dezvoltare, adoptând strategii în consecinţă, fie ele generale sau detaliate, ca planuri de guvernare sau evolutive, transformându-se în funcţie de concertul global al naţiunilor dar totuşi rămânând aceeaşi, centrată pe satisfacerea cât mai corectă şi completă a năzuinţelor cetăţenilor ei.
Şi încă un lucru important: o astfel de societate nu poate fi totalitară. Nu are cum să fie decât democratică.
Şi cum o atare edificare necesită un efort colosal, care ar fi caduc dacă nu s-ar ţine cont de tradiţie şi istorie, esenţa o reprezintă calitatea perenă şi inalterabilă a gloriei trecutului şi a exemplului luminos al strămoşilor.
Pentru că orice construcţie necesită o fundaţie. Nimic nu se poate clădi pe un loc gol.