Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor
boierești, emanciparea țăranilor
de Mihail Kogălniceanu
Discurs rostit la 1/13
aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia
împlinirii a 25 de ani de la fondare
|
Sire! Preagrațioasă doamnă și regină!
Alteță regală! Doamnelor și domnilor! Colegii mei mi-au încredințat misiunea de
a lua și eu cuvântul în această mare și frumoasă zi, în care serbăm jubileul de
25 de ani al fundărei Academiei Române. Această onoare o datoresc vârstei mele
înaintate.
În adevăr, cu excepțiunea venerabililor
noștri colegi, domnii N. Kretzulescu și G. Barițiu. eu sunt, dintre toți
ceilalți academicieni, cel mai în vârstă. Și, dacă ar fi exact anul nașterii
mele ce mi-l dau nu numai biografii străini, dar și literatorii români, care au
binevoit a se ocupa cu scrierea vieții mele, eu aș fi mai înaintat în bătrânețe
decât chiar Nestorii mai sus-numiți ai Academiei Române. După Lexiconul
de conversațiune al lui Meyer (Meyer's Konversations-Lexicon), eu aș fi
născut la 1806; și, nu mai demult decât sunt câteva săptămâni, "România
literară" mi-a dat aceastași vârstă; astfel, aș număra 85 de toamne, n-am
pretențiunea de a zice primăveri. Să-mi fie permis a rectifica această dată. Eu
sunt născut în Iași, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea
originală scrisă de tatăl meu în Ceaslovul nașterilor și morților
familiei Kogălniceanu, o carte care, sunt încă câțiva ani, ca un adevărat
registru al stării civile, se obișnuia a se păstra din tată în fiu mai în toate
familiile noastre.
Tatăl meu a fost vornicul Ilie
Kogălniceanu; maica mea, Catinca, născută Stavilla, era coborâtoare dintr-o
familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea Albă
(Akerman), de unde apoi s-a fost răspândit în toată Basarabia, unde și astăzi
sunt mulți proprietari purtând numele de Stavilla. Exprimându-mi-se dorința ca,
cu ocaziunea acestei zile ceremoniale să citez câteva fapte din istoria
contemporană, petrecute sub ochii mei ori săvârșite cu micul meu concurs,
maiestățile-voastre să binevoiască grațios a-mi învoi de a preceda lucrarea mea
cu câteva cuvinte care se raportă la zilele tinereților mele. Bătrânii iubesc a
povesti despre cele întâmplate în junețea lor; și eu nu pot rămâne strâin de
această slăbiciune a vârstei mele. Nașul meu, adică acela care m-a luminat cu
sfântul botez, întrebuințez stilul bătrânesc, a fost domnița Marghioala
Calimach, soția logofătului Grigore Sturdza, tatăl repausatului Mihail Sturdza,
fostul domn al Moldovei. Domnița Marghioala iubea foarte mult pe maică-mea,
care, copilă tânără, a fost rămasă orfană de tată și mamă și încredințată
epitropiei logofătului Grigore Sturdza — bunul meu despre mamă, medelnicerul
Stavilla, având moșia sa vecină cu moșiile din Basarabia ale familiei
Sturdzești, astăzi proprietăți ale principelui Dimitrie Sturdza, fiul fostului
domn al Moldovei. Domnița Maria Calimach vorbea numai grecește; ea mă iubea
mult de mic copil și, când mă lua în brațe, ea îmi exprima dragostea într-a mă
dezmierda cu bătaie de pălmițe, până când leșinam de plâns, și întovărășite
aceste cu toate numirile dezmierdătoare grecești ce se întrebuințează la copii.
La săvârșirea ei din viață, domnița Marghioala mă recomandă iubirii și
îngrijirii fiului său Mihail Sturdza, care deja în tinerețe luase primul loc
între cei mai învățați și talentați boieri tineri ai Moldovei. Acestei misiuni,
lăsate cu limbă de moarte, Mihail Sturdza a fost credincios; acestei misiuni
datoresc că Mihail Sturdza, ajuns domn al Moldovei în 1834, în același an,
împreună cu fiii săi Dimitrie și Grigore, m-a trimis la învățătură în Francia,
și anume la Lunéville, unde furăm încredințați îngrijirii abatelui Lhommé,
preot catolic, care din cauza marii revoluțiuni franceze, ca mulți alți
emigrați francezi, se refugiase în principatele române. Abatele Lhommé, retras
în Iași, a fost dirijat educațiunea și instrucțiunea tânărului Mihail Sturdza,
și dar acesta, ajuns domn, nu putea să încredințeze creșterea și îngrijirea
copiilor săi și a mea decât aceluia care făcuse din el cel mai învățat boier de
pe timpurile lui. Noi găsirăm pe abatele Lhommé, deși octogenar, încă în plină
vigoare și profesor de retorică, de limba și literatura latină la colegiul din
Lunéville, colegiu comunal care se bucura de o mare reputațiune prin
capacitatea profesorilor și care a produs mai mulți bărbați însemnați ai
Franciei. În casa părintească n-am fi putut fi mai bine tratați decât în sânul
familiei Lhommé, sub supravegherea activă a abatelui. Eram cei întâi din
clasele noastre. Dar după un an politica se amestecă și în afacerea
colegianilor români din Lunéville.
Consulii ruși, pe atuncea preaputernici în
București și în Iași, făcură domnului Mihail Sturdza respectuoase observări
pentru trimiterea în Francia a fiilor săi și a altor câțiva fii de boieri, căci
afară de mine mai erau trimiși și doi fii ai logofătului Lupu Balș și un altul,
Nicu Cassu. Educațiunea franceză se părea marelui nostru protector, împăratului
Nicolai I, prea revoluționară; furăm dară luați din Lunéville și conduși la
Berlin, la sfârșitul anului 1835.
Berlinul de pe atunci își dobândise numele
de Atena Germaniei; și, prin patriotismul, inteligența și marea mișcare
națională ce domnea în toate clasele nobile și burgheze ale capitalei Prusiei,
de pe atuncea se prevedea rolul cel mare ce, 35 de ani în urmă, Prusia avea să
joace în istoria omenirii, ajungând apoi la egemonia întregei Germanii, la
reînvierea imperiului lui Barbarossa.
Noi, tinerii români, furăm așezați într-o
familie privată, și anume în casa pastorului Souchon, parohul bisericii
coloniei franceze, refugiată în Berlin după revocațiunea edictului de Nantes,
mulțumită protecțiunii luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic
Wilhelm (1640 — 1688), bunul lui Frederic cel Mare. Această colonie a păstrat
până astăzi libertățile ce i s-au dat de acest mare principe; ea are biserica
sa, spitalul său, gimnaziul său, biblioteca sa; în toate aceste, limba franceză
este predominantă și astăzi. Membrii săi actuali sunt toți deveniți buni
germani și mulți din ei, păstrând numele lor de familie franceză, reprezintă
oameni însemnați, care și-au făcut în istoria Germaniei un nume cunoscut în
științe, în arte, în armată, în diplomație; dar niciodată n-au uitat originea lor.
Ei, o dată pe an, se adună într-un banchet frățesc, în care reînnoiesc
aducerile lor aminte de Francia, de prigonirile făcute religiunii lor de regele
Ludovic XIV și de bătrâna de Maintenon, prigoniri care au silit pe părinții lor
de a-și părăsi patria. Tot atunci, și cu pahare pline, ei, cu inimile ardente,
realță nesfârșite toaste în memoria marelui elector, care le-a dat un generos
refugiu, libertatea cultului lor și o nouă patrie. Tânăr de optsprezece ani, am
luat parte la aceste agape, și inima mea s-a înfierbântat în fața acestor
bărbați de bine, care trimiteau o neștearsă aducere-aminte vechii lor patrii,
dar totodată aveau conștiința de ce datorau patriei nouă. După un an, am fost
strămutați în casa și sub privegherea unui alt om distins, pastorul Ionas,
discipol favorit al marelui teolog Schleiermacher și editorul operelor acestui
spirit înalt al bisericii protestante. Pastorul Ionas era un bărbat distins; el
avea deja un nume bine văzut și era încuscrit cu familia lui Hufeland,
autorul Macrobioticei sau arta de a trăi mult, și cu familia
comitelui Schwerin, urmaș al marelui feldmareșal al lui Frederic cel Mare. În
casa sa se aduna societatea cea mai aleasă și din noblețe, și din burghezime,
care de pe atuncea luase un loc însemnat în Germania, punându-se în fruntea
ideilor naționale și a reformelor sociale care se răspândise în toată Germania.
Steagul lor era, înainte de toate, unirea patriei germane. Consilierul de stat
Alexandru Sturdza, coleg al lui Kapodistria, cu care lucrase mult la Petersburg
pentru emanciparea Eladei, rudă a lui Mihail Sturdza, și după a căruia
recomandațiune noi furăm încredințați pastorului Ionas, în timpul petrecerii
sale la Berlin -și aceasta era mai neîntreruptă —, era unul din vizitatorii cei
mai deși ai casei pastorului. El priveghea de aproape studiile noastre, ba
devenea chiar profesorul nostru de religiune. Sub dictarea lui am scris în
limba franceză Études historiques, chrétiennes et morales, pe care
le-am tipărit apoi în Iași și s-au tradus în limbile română, greacă și rusă.
Acestei societăți datoresc dezvoltarea
micii mele inteligențe și amorul pentru tot ce este frumos și mare în viața
omului.
Intrat apoi student la universitate, am
avut de mari dascăli pe Gans, profesor de dreptul natural, care era de o elocvență
atât de mare, de un liberalism în idei atât de larg, încât, din toate părțile
Germaniei și chiar din alte țări, alergau cu miile studenții, ca să-i asculte
vorbirea și elocvența sa dulce ca o melodie; astfel încât a trebuit a se abate
pereții la doua săli pentru a lărgi sala unde el predica știința tinerei
generațiuni germane.
Am avut de dascăl pe Leopold de Ranke (1795
— 1886), marele istoric, căruia, cu ocaziunea jubileului său de 60 de ani de
profesorat, ajuns la adânci batrânețe, am avut și eu onoarea a-i adresa acum
câțiva ani, 20 februarie 1877, felicitările mele, felicitările întâiului său
student român de la Universitatea din Berlin.
Am avut fericirea de a avea de dascăl pe
marele Savigny, celebrul profesor de dreptul roman, celebrul ministru de justiție
și unul din fiii cei mai distinși ai coloniei franceze din Berlin.
În saloanele dlui de Savigny, am fost
prezentat și lui Alexandru Humboldt (1769 — 1859), care îmi arăta în general un
deosebit interes pentru țările române, atât de necunoscute pe atunci, încât
nici numele de români nu se știa. De aceasta, în adevăr, nu
trebuie să ne mirăm, când însuși în Moldova și în Muntenia numele de români nu
era întrebuințat, înlocuit fiind prin numele provincial de moldovean și muntean.
Bătrânul Asachi toată viața lui n-a putut găsi potrivita terminațiune franceză
la cuvântul român, vorbind și scriind les Roumounis.
Să-mi fie permis a-mi face un merit afirmând că eu cel întâi am întrebuințat în
limba franceză cuvintele de Roumain și de Roumanie.
La Berlin, pe timpul petrecerii mele, și chiar în saloanele culte, mai tot așa
de puțin cunoscute era și numele de Moldauer sau Vallache.
Mie mi se zicea der schwarze Grieche, pentru că aveam părul negru,
și pe atuncea Berlinul era încă un oraș cu totul și exclusiv al Germaniei de
nord, unde predominau mai cu deosebire figurile blonde. Alexandru Humboldt,
spirit eminamente cercetător, îmi arătă o deosebită dorință de a cunoaște în ce
constă literatura noastră, și îndeosebi m-a întrebat despre soarta și
caracteristica țiganilor noștri. Spre a-i satisface curiozitatea, eu am scris
în limba germană o scurtă privire asupra micii noastre literaturi de pe
atuncea, pe care am publicat-o în Lehmann's Magazin für die Litteratur
des Auslandes. Tot pentru Humboldt am publicat apoi o broșură în limba
franceză, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue de Cigains (Berlin,
Behr, 1837), în prefața căreia chemam luarea-aminte a filantropilor asupra
acestui nenorocit popor sclav în țara mea, în sânul Europei civilizate, și
tratat ca lucru prin înseși legile țării noastre. Vacanțele le petreceam
ordinar în Pomerania, la Schwienemunde, pe atuncea un mic orășel pe țărmurile
mării, sau la Hehringsdorf, sat mic, tot pe țărmul mării, și recomandat mai
întâi de Willibald Alexis (1798 —1871), celebrul româncier, și care, deși eu nu
aveam decât douăzeci de ani, mă luă în strânsă amiciție. Hehringsdorf astăzi
este devenit orașul balnear mare și cel mai frecventat al Germaniei de Nord. Cu
Wilibald Alexis, am vizitat pe jos insula Rügen, castelul Putbus al familiei
princiare Malte-Putbus, pădurile misterioase ale vechii zeități vende Hertha și
cetatea de pământ Arkona, punctul cel mai septentrional al Germaniei, care
seamănă mult cu cetățile noastre de pământ, Movila Răbâei, cetatea de la Adjud și
atâtea altele. Wilibald Alexis, în plimbările noastre, mă iniția la marea
lucrare ce se opera pe atunci în Germania, atât în privința unității politice,
cât și în privința aspirațiilor și sforțărilor burghezimii de a intra în viața
politică, care până atunci aparținea mai cu deosebire nobilimii. El mai întâi
îmi da amănunțimi asupra marii reforme care se făcuse în Prusia, adică
emanciparea și împroprietărirea țăranilor prusieni, operată în timpul regelui
Frederic Wilhelm III (1797 — 1840), de către marii săi miniștri Stein (1757
—1831) și Hardenberg (1750 — 1822), reformă care a însuflețit și a îmbărbățit
națiunea prusiană, spre a scutura jugul francez, care, după bătălia de la Jena
(1806), apăsa grumazii poporului german. Pastorul Ionas completă învățătura mea
în privința marii reforme; el puse în mâinile mele înseși actele marilor
legiuiri, proclamațiilor și reformelor lui Frederic Wilhelm III și cu deosebire
edictul din 14 septembrie 1811, care s-a aplicat pe toată suprafața statului
Prusiei, desființând claca și orice alte servicii către stăpânii de moșii și
prefăcând în proprietate absolută, în mâna țăranilor, ogoarele țărănești, cu
despăgubire în bani odată răspunși sau prin rentă perpetuă, ori prin înapoierea
unei părți de pământ. Pastorul Ionas mă făcu cunoscut și cu memoriul compus de
principele Hardenberg, la Riga, în 1812. Prin acest act important, marele
ministru arăta regelui necesitatea prefacerii chiar din temelie a organizației
de atunci a statului prusian, pentru a-i da o nouă viață prin înlăturarea a tot
ce era slab în el și prin deșteptarea de puteri nouă.
Iata cum el înțelege această reformă:
"Statul care s-ar noroci a înțelege adevăratul spirit al timpului și, prin
înțelepciunea guvernului său, ar lua parte la acel plan universal, fără să aibă
nevoie de comoțiuni violente, ar avea neapărat mari preferințe, și membrii săi
ar trebui să binecuvânteze îngrijirea care ar lucra pentru dânșii într-un chip
atât de binefăcâtor. Fără putere au fost toate acele piedici care s-au opus
torentului revoluțiunii, pentru că slăbiciunea, interesul egoist și ideile
neîntemeiate le-au dirijat fără nici o chibzuială. Gândirea nebunească că
chipul cel mai bun de a combate revoluțiunea ar fi de a se ține de cele vechi
și de a prigoni cu toată asprimea principiile și ideile izvorâte din ea, n-a
avut alt rezultat decât câ a dezvoltat revoluțiunea și i-a dat o întindere din
ce în ce mai mare. O revoluțiune în bunul simț, o revoluțiune care ar avea de
scop marea civilizare a omenirii, făcută prin înțelepciunea guvernului și nu
prin impulsiuni violente, cu atât mai mult ar trebui să fie privită ca țintă și
ca principii povățuitoare. Principii democratice într-un guvern
monarhic se par a fi pentru Prusia formele cele mai potrivite". Mai
jos, Hardenberg recomandă pentru organizațiunea dinăuntru cea mai mare
libertate și egalitate de drepturi între membrii statului, regulate după
principiul înțelept al unui stat monarhic, și fiecare post în stat, fără
excepțiune, să nu se mai păstreze cutărei sau cutărei clase, ci să se deschiză
numai meritului din orice clasă. "Clasa cea mai numeroasă, cea mai
importantă, acea care până acum s-a neglijat și s-a împilat mai mult, ar trebui
cu preferință să fie un obiect al neadormitei îngrijiri a ocârmuirii și a se
desființa, prin o lege scurtă, bună și grabnică, toată servitudinea". Și
ca soluțiune se propune: "Concesiunea și statornicia pământurilor
țărănești, ca liberă proprietate a țăranilor, cu despăgubirea stăpânilor de
moșii, și așa a se ajunge la desființarea legămintelor între stăpânii de moșii
și între țărani!" În una din vacanțele de vară, comitele Schwerin îmi dădu
ospitalitatea în Schwerinsburg, vechiul castel al strămoșului său,
feldmareșalul lui Frederic cel Mare, comitele Schwerin. Acolo, sub ochii mei,
vazui aplicarea legii de emancipațiune făcută cu 25 de ani înainte. Am văzut
pământurile emancipate, unele rămase în stăpânirea vechilor proprietari de
moșii, altele trecute vechilor servi, deveniți proprietari. Am văzut satul
vechi al foștilor clăcași, AltSchwerin, și satul nou clădit după emancipare,
Neu-Schwerin. Straniu lucru! Legea proprietății din Prusia avea mare asemănare
cu condițiunile proprietății rurale din țările române. Principiul ce se găsește
în vechea noastră legislațiune, pentru a se da țăranului spre cultivare până la
doua treimi din întinderea moșiilor, iar o treime se rezerva în seama
stăpânului, exista și în Prusia.
Aici am de adăugit că acest comite
Schwerin, care îmi dăduse ospitalitatea în castelul său, deveni mai târziu și
în mai multe rânduri un membru important în partidul liberal și
chiar și ministru de mai multe ori în anii de mare luptă pentru Germania, între
1848 — 1862.
Tot în timpul petrecerii mele în Berlin,
prin camaradul meu de studii, fiul cunoscutului istoric Kohlrausch, am fost
prezentat ducesei de Cumberland, sora și egeria regelui Frederic Wilhelm III,
și curând ajunsei în intimitatea principelui Gheorghe, fiul ducelui de
Cumberland, care, după suirea pe tron a batrânului duce de Cumberland, deveni
principe regal, mai târziu însuși rege de Hanovra, sub numele de Gheorghe V și,
în fine, detronat de către însuși vărul său, Wilhelm I (1866).
Mulțumită contactului meu cu atâția bărbați
însemnați ai Germaniei și primit în cercurile politice din Berlin, am avut
fericita ocaziune și putință de a-mi îmbogăți mintea cu ideile reformatrice ce
atunci inspirau înaltele inteligențe ale Germaniei. Da, Universității din
Berlin, a doua mea mumă, Universitații Fredericia Wihelma; da, exemplului ce
mi-a dat amorul pentru patria germană și pe care l-am găsit în toate păturile
societății germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru
patria româna și spiritul liberal care m-a însuflețit în toate
actele vieții mele.
În lungile mele lupte și lucrări, în
prigonirile înverșunate care nu o dată s-au încercat de a mă zdrobi, pururea am
avut înaintea ochilor mei acele frumoase cuvinte pe care, în memoriul său către
rege, le arată principele Hardenberg ca puternicul mijloc de a realța
caracterul și bărbăția poporului german pentru dezrobirea sa de jugul străin,
pentru ridicarea și mărirea Germaniei: "Principii democratice într-un
guvern monarhic!".
Binevoitorii mei ascultători nu creadă cum
că aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui
Hohenzollern, astazi rege al României. Toată viața mea, și tânăr și în vârstă
coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că
Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți
care au operat realțarea și unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am
devenit în țara mea și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia
patriotismului meu român! În anul 1864, când toți românii erau departe încă
de a gândi la chemarea tânărului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul
României, în mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice și sociale ce
se operau atunci, când România era frământată prin greaua chestiune rurală — în
ședința Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse
privitoare la reformele agrare operate în Prusia în anii 1807 — 1812; pe aceste
date m-am întemeiat spre a răspunde primului ministru al României unite, care
combătea cu un talent demn de o cauză mai dreaptă proiectul liberalilor pentru
emanciparea și împroprietărirea țăranilor. Aducându-mi pururea aminte cuvintele
principelui Hardenberg: "monarhia întemeiată pe instituțiuni
democratice", m-am reîntors în țară la 1838 cu angajamentul, și l-am ținut
cu înțreaga mea generațiune, de a face din țara mea o monarhie întemeiată pe
baze democratice, lucrând la desființarea robiei țiganilor, la proclamarea,
egalității de drepturi și îndatoriri pentru toate clasele întregii națiuni
române, la emanciparea clăcașilor și la deplina lor împroprietărire pe
pământurile stăpânite de țărani în secole întregi, stropite cu sudoarea și
sângele lor. Și Dumnezeu bun și milostiv mi-a prelungit viața mea îndestul ca
să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârșirea acestor trei mari reforme,
și astăzi a mă bucura la bătrânețe de rodul sămânței depuse de noi, în
tinerețile noastre, în mănosul pământ al mumei-patriei! Rog pe
maiestățile-voastre, rog pe ascultători să-mi ierte aceste prolegomena,
această digresiune ce am făcut-o înainte de a intra în materie. Bătrânii
iubesc, o mai zic, a spune fapte din tinerețea lor!
Intrând în materie, voi desfășura trei date
mari din istoria contemporană a renașterii României, trei reforme radicale
săvârșite sub ochii noștri et quorum pars parva fui.
Aceste sunt:
I. Dezrobirea țiganilor.
II. Oborârea pronomiilor și
privilegiilor de naștere și de castă și proclamarea egalității politice și
civile pentru toți fiii României.
III. Emanciparea țăranilor.
Un strigăt de bucurie a izbucnit în inima
tuturor oamenilor luminați. Ochii, atât ai emancipaților, cât și ai acelora
reținuți încă în fiarele sclaviei, dar însuflețiți de o dreaptă speranță, au
vărsat șiroaie de lacrimi, și numele emancipatorilor, Mihail Sturdza și
Alexandru Ghica, mulți ani au răsunat sub bolta cereasca. Noi, tinerii din
Moldova — vorbesc numai de acei cu care împreună am lucrat —, uitarăm în acea
zi lupta înverșunată ce făceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile
sale, pentru lipsa mai ales de orice justiție în țară; ne-am adunat, plini de
entuziasm, hotărând și hotărâți de a arăta domnului că, în fața unui act mare,
junimea româna știa gândi și lucra înalt și bine! O deputațiune de tineri,
între care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL
Rallet, P. Mavrogheni și alți atâți, și ai carei orator fusei ales eu, se prezentă
domnului spre a-i exprima recunoștința tinerei generațiuni. Mihail Sturdza în
acea zi și-a adus aminte că și el a fost tânăr și că era omul cel mai luminat
al țării; el ne exprimă recunoștința sa, declarând ca în noi vedea viitorul
țării, că nouă aparținea de a face din Moldova și Valahia o țară civilizată și
o societate europeană și că stăruințele lui erau de a ne pregăti acest viitor.
"Foaia științifică și literară", redactată de mine, tipări un număr
extraordinar din 6 februarie 1844, în culoare verde, culoarea speranței, în
care, în proză și în versuri, se cânta marea reformă.
Țiganii particulari, cu toată lovirea dată
sclaviei, au mai urmat a-și purta lanțurile, deși mult ușurate prin ideile nouă
și prin îmblânzirea moravurilor, pâna la căderea domnilor reglementari în 1848.
iunie 1848, țiganii auziră cuvântul armonios al libertății, ei deveneau
cetățeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamațiune: "Poporul român
leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ținea robi și declară libertatea țiganilor
particulari. Cei ce au suferit până acum rușinea păcatului de a avea robi sunt
iertați de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va
despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă
creștinească". Dar curând revoluțiunea, măreața revoluțiune, toate marile
reforme, fură călcate și zdrobite prin potcoavele cailor armatelor
cotropitoare, și nenorociții emancipați fură din nou lănțuiți; dar sămânța era
aruncată, și curând ea trebui să-și poarte roadele sale. Tânăra generațiune a
Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în țară, cât și
prin felurite broșuri ce le publica în străinătate; așa de exemplu, între
alții, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea
țiganilor articolele sale, publicate în Iași în "Foiletonul
Zimbrului" din februarie 1856: "Un popor care pastrează robia, scria
el, merită sa fie așezat în rândul popoarelor osândite"! Domnul Grigore
Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispozițiunile
Tratatului de la Paris, vroi să-și încoroneze domnia prin acte mari. Între
acestea figura și ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea țiganilor
particulari. Consilierii tronului, miniștrii, erau luați dintre tineri, din
pleiada acelora care din Unire și democratizarea țărilor române făcuseră
programa vieții lor. Ministru de finanțe era Petru Mavrogheni; el și eu furăm
însărcinați de domn cu redacțiunea proiectului de lege; el fu votat, putem
zice, în unanimitate și cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în
urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor
legiuitoare desființate în 1848.
I. Dezrobirea țiganilor[modifică]
Contemporanii mei își aduc aminte, și aci
am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru
PapadopolCalimach, își aduc aminte ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar
atunci când razele civilizațiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societățile
Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și din nenorocire
și în România.
Legea țării trata pe țigani de lucru,
vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se
califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și
mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât
prescripțiunile legii.
Chiar pe ulițele orașului Iași, în
tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la
picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane
împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în
închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată
soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de
familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de
la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți
ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României. Nici
umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste
nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea,
povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni
și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.
Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor
să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a
început a se agita prin însăși înițiativa parțială a stăpânilor de țigani.
Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai
ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii. Întrebuințez
cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire;
dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera
cu înlesnire. Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia
constituiau un venit mare în bugetul statului; erau țiganii
mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în
trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, în fîne, țiganii
particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de
servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă,
slujnice, bucătărese, cusătorițe. Boierii cei bogați aveau chiar capele de
muzici sau tarafe de lăutari. Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani;
dezrobirea lor era dar combătută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții
familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat și sub două
domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat
sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor.
Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin
două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească de către domnul
Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Această emancipare, deși parțială, era
hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în
sclavie. Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe
pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era
decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai
înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România
pentru viitoarea sa renaștere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins
orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au
fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător și
colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei și istoriei
contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat
păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de
țigani. Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie
1844, iar în București în 1847; cea de a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855,
și în București la 8 februarie 1856.
Reforma emancipatrice a avut în curând
efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub
șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele
sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte
clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât
prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor;
altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre.
Deși de la proclamarea emancipațiunii nu
sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat îndustriași, artiști,
ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari.
Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții
noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele
țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de
ei.
II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor
de naștere și de clasă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți
fiii României[modifică]
Sclavia neagră s-a desființat, este acum aproape de jumătate de
secol, sclavia alba însă a mai durat încă zeci de ani; ea nu a luat sfârșit
decât la 1864.
Dar înainte de a dezvălui contemporanilor
mei luptele și împotrivirile la care a luat parte generațiunea mea, până ce
prin tăierea nodului gordian am putut, în fine, întemeia și în România brațe
libere și proprietate liberă, să-mi fie iertat de a mă
ocupa de o altă dată, nu mai puțin memorabilă, de o reformă nu mai puțin
însemnată în istoria civilizațiunii României; voiesc a vă vorbi de ziua de 29
octombrie, când, de asemenea cu ziua de 4 august 1789, zi memorabilă în istoria
Franciei, am proclamat în România desființarea privilegiilor de naștere și de
castă, desființarea pronomiilor boierești și înlocuirea lor
prin egalitate politică și civilă a tuturor românilor. Suntem prea aproape de
epoca marii reforme pentru ca chiar tânăra generațiune de astăzi să nu cunoască,
cel puțin în trăsături generale, constituțiunea de privilegiuri și deosebirea
de clase care funcționa în România înaintea anului 1857. După legea veche a
țării, în adevăr, fiecare român putea deveni boier, dar încet-încet se crea în
țările române un patriciat, o aristocrație sui-generis, care își
caută din ce în ce mai mult asimilarea cu nobilimea din țările vecine, Ungaria
și Polonia. Ocârmuirea țării se încredința, pot zice, numai unui număr restrâns
de familii boierești, care ori se trăgeau din persoane ce purtau rangurile
de protipendadă, ori înșiși erau investiți cu aceste ranguri. Sub
nume de protipendadă se înțelegeau cele întâi cinci ranguri
din arhondologia boierească, adica: marele ban, marele
logofăt, marele vornic, marele vistiar și marele spătar, în Muntenia; marele
logofăt, marele vornic, marele vistiar, marele hatman și marele postelnic, în
Moldova. Aceștia constituiau consiliul ocârmuitor; ei aveau apoi fiecare
departamentul său, deosebit mai compuneau apoi și divanul judecător în ultima
instanță. Celelalte trepte boierești compuneau boierii de starea a doua;
aceștia ocupau serviciile de a doua mâna, dar rareori puteau să ajungă la
treapta de consilieri ai domnului sau de judecători divaniști. Regulamentul
organic desființase de jure această deosebire, însa de fapt ea
tot se menținu, și mai ales în Moldova. Boierii mari și mici erau apoi scutiți
de plata tuturor dărilor, atât pentru persoana lor, cât și pentru imobilele
lor; mai aveau dreptul de a scuti de dările publice un număr de contribuabili,
aceștia sub nume de "scutelnici", "poslușnici",
"chrisovoliți" etc. Privilegiile lor nu se opreau aci; mulți din ei
aveau dreptul de a primi de la ocnele statului cantități mari de sare, alții
aveau drepturi de a scuti de plata vămii obiectele ce aduceau din străinătate
pentru trebuința lor. M-aș întinde prea departe dacă aș enumera cu de amănuntul
toate privilegiile, favorurile, scutirile de care se bucurau clasele boierești.
Rareori un plebeian putea să străbată
zidurile cetății în care sta închisă boierimea Moldovei și a Țării Românești.
În Muntenia, o singură dată, un Vilara, fiu de simplu negustor, a putut
străbate incinta de fier a aristocrației și a ajunge vistiar mare; în Moldova,
cu greu am putut găsi un al doilea caz; căci în fapt, mai mult decât în drept,
puterea boierimii era mai mare în Moldova. Un om din popor, un negustor, oricât
de bogat ar fi fost, cu greu s-ar fi putut pune în fața unui boier chiar cu
ocaziunea dărilor în licitație a veniturilor statului sau a bunurilor mănăstirești.
În domnia lui Mihail Sturdza, în tinerețile
mele, am văzut la mai multe licitațiuni cum boierii, împărțiți pe județe, luau,
fără concurență, moșiile mănăstirești și apoi, cu prețuri îndoite, le
subarendau la acei care din agricultură își făceau meseria vieții lor. Mi se
pare ca și în Țara Românească lucrurile se petreceau cam tot așa; cel puțin și
astăzi se citează numele câtorva boieri cari, chiar pe timpul domnilor
Alexandru Ghica și Bibescu își asiguraseră monopolul luării în arendă a
moșiilor statului și a mănăstirilor. Aceasta era banda neagră
boierească, care, când privilegiile boierești au fost doborâte, a fost
înlocuită prin banda neagră plebeiană, fără concursul căreia, mai
până în zilele noastre, la licitațiile publice nu se putea lua o singură moșie
în arendă.
După ce tinerimea română începu a se adăpa
de ideile egalitare și civilizatrice ale marii revoluțiuni franceze, această
stare de lucruri nu mai putu dura. Când în București revoluțiunea de la 1848
puse sfârșit domniei lui G. Bibescu, unul din articolii manifestului guvernului
provizoriu declara: "Egalitatea drepturilor politice și contribuțiunea
generală la dările și sarcinile statului", precum tot acest mare act
declara emanciparea clăcașilor, făcuți proprietari prin despăgubire, și dezrobirea
țiganilor, iarăși prin despăgubire. Dar marea reformă fu înăbușită odată cu
înăbușirea revoluțiunii, și regimul de privilegii, de scutiri, de favoruri
redeveni o stare legală în principate, odată cu orânduirea domnilor temporari,
numiți de Poartă și de Rusia, în conformitate cu Convențiunea de la BaltaLiman.
Însă acest arbor secular al privilegiilor își primise o lovitură de moarte după
care nu se mai putu îndrepta. Arborele dezrădăcinat trebuia sa cadă, și el căzu
prin votul dat de Adunarea-mumă în ziua de 29 octombrie 1857, care apoi fu
ratificat în Europa întreagă, prin art. 46 al Convențiunii de la Paris. Votul
din 29 octombrie 1857 are o prea mare importanță în istoria civilizațiunii
moderne a României, ziua în care s-a dat acest vot ocupă un loc prea mare în
viața bătrânei generațiuni care a așternut bazele renașterii României, pentru
ca să nu am de plăcută datorie de a împrospăta tinerei generațiuni memorabilul
vot dat în unanimitate și cuprinzând pe înșiși reprezentanții regimului
privilegiilor, vot care a democratizat de-a pururea societatea româna. Și
aicea, câteva cuvinte spre a explica cum acest vot s-a dat de Adunarea-mumă din
Iași, și nu de acea din București. Congresul din Paris, puterile, după
propunerile lordului Clarendon, a hotărât că populațiunile din principatele
române vor fi consultate asupra viitoarei organizațiuni a patriei lor. Un volum
întreg n-ar ajunge spre a descrie toate împrejurările, greutațile și
conflictele prin care am trecut, pentru ca să ajungem la alegerea și convocarea
adunărilor-mume din Iași și din București. Nu voi îndeplini această sarcină
astăzi: ea n-ar intra în marginile strâmte ale unei conferințe; voi nota numai
că adunările-mume, de-abia întrunite, au dat o direcțiune cu totul opusă
activității lor. Adunarea din București s-a mărginit numai a se rosti în
privința organizațiunii politice a țărilor române, zicând ca principiu, și
poate că avea cuvânt, că, de vreme ce Europa deja recunoscuse țărilor române
depilna autonomie, apoi Europa nu avea misiune de a interveni în organizațiunea
dinăuntru a statelor române. Adunarea din București proclamă numai bazele
organizațiunii politice, adică cunoscutele pe atunci patru sau cinci puncte:
·
a)
Autonomia principatelor,
·
b) Unirea
lor,
·
c) Un
principe străin în capul noului stat,
·
d)
Neutralitatea țării și
·
e) Un
guvern reprezentativ constituțional.
Aceste puncte, odată recunoscute de Europa,
aparținea națiunii române, din nou convocată, a se rosti asupra tuturor
chestiunilor privitoare la organizațiunea dinăuntru.
Adunarea-mumă din Iași n-a urmat tot așa.
Noi, reprezentanții moldoveni, în privința dorințelor noastre pentru
organizațiunea politică a statului român, am urmat pe frații noștri,
reprezentanții Munteniei; și noi am cerut recunoașterea autonomiei țării,
unirea lor sub un principe străin, neutralitatea și regimul constituțional
parlamentar; dar n-am voit a ne opri aci. Făcând rezervele noastre în privința
dreptului ce voia Europa a-și însuși, adică de a interveni în organizațiunea
dinăuntru a unei țări, a cărei autonomie nu se pune în îndoială de nici o
putere europeană, totuși am crezut că era bine — și astăzi recunosc că bine am
făcut — să exprimăm Europei chipul nostru de vedere în privința reformelor
dinăuntru, adică cum înțelegem noi să facem din patria noastră un stat
european, o societate europeană și democratică.
De la întâile noastre ședințe, Adunarea din
Iași a făcut un program despre deosebitele chestiuni asupra cărora înțelegeam a
ne rosti. Acest program cuprinde un plan întreg de reforme: organizațiunea politică,
administrativă, financiară, drepturile și îndatoririle cetățenilor, reforma
clerului, desființarea clasei și emanciparea proprietății și toate celelalte
reforme care băteau la ușă.
Noi ne ziceam, cu drept cuvânt, că a arăta
Europei dorințele noastre de a ne europeniza patria era a atrage simpatiile și
sprijinul marilor puteri și a însăși opiniei publice din străinătate. Credeam
c-am nemerit urmând acest drum.
Comisiunea internațională, compusă din
reprezentanții marilor puteri și întrunita în București, și-a însușit mai toate
dorințele exprimate de Adunarea ad-hoc a Moldovei, și pe acestea și-a întemeiat
raportul său către Congres. Pe dorințele Moldovei s-a întemeiat și Europa în
elaborarea și încheierea Convențiunii de la Paris, care, cuprinzând soluțiunile
rostite de noi moldovenii, ne-a fost octroiată și a și fost primită de noi ca o
adevărată constituțiune până la înlocuirea ei prin Statutul din 2 mai 1864 și
prin Constituțiunea noastră națională din 1866. În Adunarea noastră ad-hoc,
punctele principale ale reformelor fură încredințate spre studiere la deosebite
comisiuni rânduite din sânul Adunării. Statornicirea drepturilor politice ale
românilor fu încredințată unei comisiuni compusă din Mihail Kogălniceanu,
Vasile Mălinescu, Costache Rola, DL Miclescu, I. Fotea, DL Cozadini și I.
Chrisanti. Raportor era numit repauzatul Vasile Mălinescu. În ziua de 29
octombrie 1857, Vasile Mălinescu citi raportul său asupra punctului VII,
atingător de egalitatea înaintea legii, accesibilitatea tuturor românilor la
toate funcțiunile statului, așezarea dreaptă și generală a contribuțiunilor,
supunerea tuturor la conscripțiunea militară. Proiectul de încheiere a fost
modificat prin câteva amendamente și considerente propuse de Dimitrie Rallet;
apoi Adunarea, prin sculare și ședere, a adoptat în unanimitate și cu aclamație
desființarea privilegiilor de clase. Vicepreședintele Constantin Negri,
felicitând Adunarea pentru votul ei, a adăogat că abnegația vechilor clase
privilegiate arată patriotismul care insuflă Adunarea, căci era un act ce avea
a fi prețuit nu numai de nație, dar și de Europa și de istorie.
Actul votat, care abătea un arbore secular,
este prea important spre a nu-l reproduce împreună cu subscrierile cetățenilor
care au dat țării organizațiunea democratică de azi. Îl reproduc aci întreg,
precum el este publicat în nr. 7 al Buletinului ședințelor Adunării
adhoc a Moldovei. "Astăzi, anul una mie opt sute cincizeci și șapte,
luna octombrie, în douăzeci și nouă zile; Luând aminte că legile unui stat sunt
sufletul său, că de la principiile care predomnesc la alcătuirea legilor atârnă
viața, puterea și propășirea națiilor;
Luând aminte că singurul mijloc de a
vindeca rănile de care pătimește astăzi țara este așezarea unor legiuiri
înțelepte, îmbinând datinile vechi, trebuințele de față și cererile veacului;
Luând aminte că respectul către legi este
cea întâi condiție a trăiniciei lor;
Că o lege atunci poate fi mai respectată,
când, ieșită din sânul nației, va avea deopotrivă pentru toți aceeași măsură;
Că dreptatea cere dar ca toți să fie egali
dinaintea legii; Luând aminte că cea mai sfântă datorie a fiecărui este de a
contribui la susținerea statului;
Că, după datele vechi, nimeni nu era scutit
de la nici o îndatorire către stat;
Că boierimea abia la 1737, prin hrisovul
domnului Mavrocordat, pentru întâia oară s-a scutit de dajdie și alte dări
către visterie;
Că în urmă, sprijinind sarcinile statului
mai mult numai asupra unor clase, s-au făcut împovărătoare pentru ele;
Luând aminte că de la dreapta cumpănită
așezare și repartiție a contribuțiilor atârnă nu numai prosperitatea materială
a unei țări, dar în parte chiar și propășirea ei morală și intelectuală;
Că cu dreptul este ca, în măsură cum
garantează statul la toți deopotrivă toate foloasele și îndemânările, de
asemenea cu toți să se supuie dărilor în proporția averii lor fără deosebire;
Luând aminte că darea oamenilor la oaste
este o îndatorire pentru paza țării și siguranța fiecăruia cetățean;
Că, precum oastea este menită a apăra
patria comună, datori sunt cu toți deopotrivă și fără deosebire să se supuie la
conscripția militară;
Luând aminte iarăși că eficacitatea legilor
atârna de la stricta lor punere în lucrare;
Că meritul singur, fară nici un fel de altă
considerație sau distincție, trebuie în viitor să fie un titlu îndestulător
pentru a putea ajunge la toate funcțiile statului; Că această putință trebuie a
se recunoaște fiecăruia; Că numai prin legiuiri înțelepte și drepte nația
româna poate înainta pe calea propășirii; Luând în privire, în sfârșit, că
privilegiile de clase trebuie a fi desființate; Adunarea ad-hoc a Moldovei
dorește a se adopta la viitoarea reorganizație ca principii fundamentale: I.
Privilegiile de clase vor fi desființate în România; II. Egalitatea tuturor
românilor înaintea legii; III. Așezarea dreaptă și generală a contribuțiilor în
proporție cu averea fiecăruia, fără deosebire; IV. Supunerea tuturor la
conscripția militară; V. Accesibilitatea pentru toți românii la funcțiunile
statului. Votează pentru șaptezeci și trei de membri, și anume
p. sf. sa episcopul Nectarie Hermeziu, p. sf. sa episcopul Filaret Scriban, p.
sf. sa episcopul Calinic Miclescu, preacuvioșia-sa arhimandritul Neofit
Scriban, preacuvioșia-sa arhimandritul Melchisedec, sf. sa economul Dimitrie
Matcaș, Dimitrie Miclescu, Constantin Bădărău, Dănilă Balan, dr. A. Fătu,
Dimitrie Cozadin, Basile Mălinescu, Mihail Kogălniceanu, Iancu Docan, Gheorghe
Masian, dr. C. Vârnav, Dimitrie Savin, Niculae Cananău, Ștefan Călin, Simion
Stanciu, Sebastian Conano, Alecu Jianu, Constantin Morțun, Gheorghe Vârlan,
Teodor sin Pavel, Dimitrie Grigoriu, Grigore Balș, Mihail Jora, Constantin
Ostahi, Dimitrie Gheorghiadi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Dimitrie
Krakte, Ion a Babei, Petru Brăescu, Ion Roată, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu,
Ioniță Hrisanti, Vasile Balaiș, Constantin Icovaki, Lascăr Catargiu, Iancu
Fotea, Răducanu Sava, Alecu Cuza, Grigore Suțu, Manolaki Costaki, Vasile Stan,
Dr. Costin, Niculae Carp, Constantin Sturdza (Vaslui), Ion Olariu, Dimitrie
Ghidionescu, N. Catargiu, Nicolae Bosie, Pandelachi Croitoriu, Nicolae Iamandi,
Lazăr Galiardi, Iancu Cantacuzino, Grigore Costaki, Constantin Știun, Ion
Roșca, Timofti Sacalov, Dimitrie Rallet, Constantin Hurmuzaki, Petru
Mavrogheni, Anastasie Panu, Constantin Roiu și Constantin Negre.
Iar contra nu a fost
nimene. S-a abținut de a vota dl Dimitrie Romov, n-au fost fața la votare înalt
preasfinția-sa mitropolitul și dd. Iordachi Pruncu, Vasile Nicolau.
Conform § 79 din Regulamentul Adunării,
viceprezidentul declară că Adunarea a încuviințat".
Sancțiunea acestui vot a dat-o Europa mai
cu deosebire prin articolul 46 al Convențiunii din Paris.
Națiunea întreagă a acceptat marea reformă,
și fiecare, foști domni, boieri mari, boieri mici, trepte privilegiate, au
primit reforma egalitară, lepădând chiar fără legi speciale tot ce deriva din
vechiul regim, tot ce semăna chiar cu vechiul regim. Așa, fără chiar lege
specială, boierii s-au dezbrăcat de titlurile bizantine, care formau arhondologia română
și s-au supus la dările generale către stat.
Pentru istorie voi aminti că numai doi
boieri, foști privilegiați, s-au arătat împotrivitori marii reforme: în
Moldova, repausatul vornic Iordache Beldiman s-a refuzat de a plăti
contribuțiunea personală, lasând de a i se împlini căciula pentru acoperirea
acestei dări; în Țara Românească, singur repausatul Ioan Manu a urmat a
subscrie până la moartea sa: "Ioan Manu, mare vornic".
III. Emanciparea țăranilor[modifică]
Vin acum la ultima și marea reformă operată
de generațiunea mea: desființarea clăcii, emanciparea brațelor și deplina
împroprietărire a țăranilor pe pământurile muncite de ei.
A face istoricul chestiunii rurale în
țările române este a scrie însăși istoria a trei secole de împilări făcute
poporului român. Tomuri întregi ar trebui spre a arăta cum domnii români,
veniți din Maramureș și din Făgăraș, spre a funda statele române, Moldova,
Muntenia si Tara Romanesaca , au găsit aceste țări nu pustiuri, ci locuite de
populațiuni zdravene, moșnașe și libere; cum acestea, în cursul veacurilor și
sub domnii cei mai valoroși, drept răsplată a lungilor lupte ce au susținut
pentru apărarea și mărirea marii moșii, patria, au fost prefăcuți în robi,
lipiți pământului sub nume de rumâni și de vecini.
Ca țărani blânzi și răbdători, aceștia au răbdat munca și iobăgia, dar pururea,
la ivirea oricărei inimi de domn mai bune, necontenit au sperat și au cerut
dreptate. Eruditul nostru coleg, bunul meu amic Alexandru PapadopolCalimach, a
descris două zile din istoria secolului din urmă, care, în bolta neagră a
tiraniei și a cruzimii, strălucesc ca singure două stele, ca singure două
puncte luminoase — zilele de 3 august 1746 și 6 aprilie 1749, când în București
și în Iași, sub un domn fanariot, Adunările cu sobor au desființat rumânia și vecinătatea.
Dezrobirea de jure a țăranilor români s-a proclamat prin
aceste două acte memorabile. Însă rumânii și vecinii au
continuat de a mai fi priviți ca țiganii, de a mai fi vânduți ca țiganii, tatăl
la unul, mama la altul, fiul la un al treilea și fiica la un al patrulea
cumpărător; dar țăranii, deși decretați slobozi, tot au rămas lipiți
pământului, continuând a munci tot anul fară milă și cruțare moșiile boierești
și mănăstirești. În tot secolul al XVIII-lea, statul, luând în privire că numai
țărănimea plătea dări, că numai țărănimea purta toate sarcinile publice, văzând
sărăcia și apoi chiar fugirea peste hotare a populațiunii rurale, se încearcă a
regula această muncă, a pune cap nesațului proprietarilor de moșii. O
literatură întreagă formează urbariile, ponturile și așezământurile pentru
determinarea muncii, dar vreo prefacere mare nu se opera cu toată protecțiunea
domnilor și îngrijirea visternicilor de a îmbunătăți soarta materiei
impozabile, singura care era chemată a umplea lada vistieriei. Forța lucrurilor
era mai puternică decât chiar legiuirile domnești. Țăranul era singurul factor,
singurul venit al boierului; și nu trebuie sa ne mirăm de aceasta, dacă chiar
după promulgarea art. 46 din Convențiunea de la Paris, care rostea că se va
proceda fără întârziere la revizuirea legii care regulează relațiile dintre
proprietarii de moșii și cultivatorii de pământ, în vederea de a îmbunătăți
soarta acestora din urmă, în anul 1862, în plin Parlament, întâiul
prim-ministru al României unite proclama tristul și durerosul adevăr că brațele
țăranului constituiau capitalul proprietarilor.
Ce reformă, ce ușurare se putea face când
domnii aveau dinaintea lor pilda morții silnice a bătrânului Grigore Ghica,
moldoveanul, căzut victimă... a plângerilor și intrigilor boierilor către
Poartă, pentru că domnul patriot ușurase condițiunea muncitorilor de pământ,
regulând și mărginind munca lor la 12 zile în cursul unui an.
Însă este cu neputință de a mă întinde
asupra chestiunii rurale în trecut; voi atinge numai faptele petrecute în
timpurile generațiunii mele, acele fapte la care am asistat sau ca spectator,
sau ca împreună făptuitor.
Ideile de emancipare a țăranilor români nu
le-am avut numai eu, culese în timpul vieții mele de student la Universitatea
din Berlin; le-au avut toți junii mei contemporani, fie că ei s-au adăpat la
sorgintea civilizațiunii germane, fie că ei s-au nutrit de civilizațiunea
franceză. Toți câți ne-am întors în țară din școlile străine ne-am dat de
misiune: dezrobirea țăranilor de lanțurile iobăgiei, a pontului și a clăcii;
constituirea proprietății mari și mici ca proprietate liberă și absolută, ca
proprietate occidentală. De aceea oricând, în țară sau în străinătate, junimea
română, în adunările sale, a fost chemată a se rosti despre reformele care
trebuie a se introduce în România, întâia reformă, care prima pe toate
celelalte, era emanciparea țăranilor.
La 1840, tinerii români din Paris ținură o
întrunire în care Costache Negri proclamă necesitatea împroprietăririi
țăranilor, ca o reformă de care atârna însuși viitorul statului român. În 1846,
Nicolae Bălcescu a publicat în "Magazinul istoric" lucrarea sa asupra
stării sociale a muncitorului plugar în statele române, în care fiecare frază
este un strigăt la cer în favoarea nenorociților asupriți. Astăzi încă această
lucrare este pledoierul cel mai elocvent și cel mai veridic în favoarea marii
reforme, care de abia s-a putut săvârși în 1864. Cuvintele lui Balcescu în
curând aveau să pună chestiunea la ordinea zilei. Toate spiritele luminate,
toate inimile fierbinți însușiră soluțiunea chestiunii ca un țel nobil al
activității vieții lor. Doi ani în urmă, în 1848, revoluțiunea din București,
prin proclamația sa, adresă următoarele frumoase cuvinte în favoarea țărănimii
române: "Poporul român împarte dreptatea deopotrivă la toți și dreptatea o
dă pentru toți și mai vârtos pentru cei săraci. Săracii, sătenii, plugarii,
hrănitorii orașelor, fiii patriei cei adevărați, ce au fost defăimați atât
îndelung cu numele glorios de rumân, ce au purtat toate greutățile
țării prin munca lor de atâtea veacuri, au lucrat moșiile și le-au îmbunătățit,
au hrănit pe strămoșii proprietarilor, pe moșii lor, pe părinții lor, pe acești
proprietari înșiși și au drept înaintea generozității popoarelor, înaintea
dreptății patriei — își cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana
familiei și vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile
lor. Ei o cer și patria le-o dă, și patria iară, ca o mamă bună și dreaptă, va
despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu
are pământul său, după strigarea dreptății, după glasul Evangheliei, după înima
cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii intotdeauna, necum
frații lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar și acea infamă iobăgie se
desființează; săteanul fără pământ se face proprietar și tărie neînvinsă celor
mai avuți, în folosul tuturor și în paguba nimului; visteria va despăgubi pe
toți!". În Moldova, junimea refugiată la Cernăuți formula și ea programul
său politic, economic și social sub titlul de: Dorințele partidului
național din Moldova. Redacțiunea mi-a fost încredințată mie, care am și
publicat acest act într-o broșură tipărită în Cernăuți. Iată punctul privitor
la chestiunea țărănească, cum se zicea pe atunci: "Art. V. A se oborî
boierescul și a se face proprietari pe toți gospodarii săteni, dându-se însă o
dreaptă despăgubire vechilor stăpâni ai pamântului; această despăgubire și
modul ei se vor hotărî de cea întâia Obștească Adunare...". Pe urmă
urmează, după acest punct, o lungă expunere a motivelor legale și ale
necesităților economice care reclamau această reformă. Această reformă a rămas
numai ca o profesiune de credință a viitorului, pentru partidul național;
realizarea reformei a fost însă statornic urmărită de propuitorii ei în toate
ocaziunile si în curs de 16 ani, până la 1864.
Nu a fost tot așa în Țara Românească.
Îndată după proclamarea guvernului provizoriu s-a orânduit o comisiune compusă
de reprezentanți ai proprietarilor mari și de deputați săteni ca să dezbată
amănuntele reformei și despăgubirea cuvenită proprietarilor; vicepreședintele
acestei comisiuni era bătrânul Ioan Ionescu, fratele iubitului nostru coleg
Nicolae Ionescu, și care astăzi își petrece adâncile sale bătrâneți la
proprietatea sa Bradul, din județul Roman.
Dezbaterile acestei comisiuni, publicate în
"Pruncul român", sunt foarte instructive și sunt dator a recunoaște
că partea frumoasă și serioasă a dezbaterilor nu au făcut-o proprietarii,
reprezentați prin d-nii Lenș, Robescu și Lahovari (nu li se spun prenumele în
protocoale). Preotul Neagu, deputații săteni Bada, Ene Cojocaru și Scurtulescu se
deosebesc din contră prin seriozitatea cuvântului, temeinicia argumentelor și
chiar elocința cu care au apărat cauza țărănească. Un singur cuvânt n-a fost
rostit propunând luarea pământurilor lucrate de țărani fără o deplină
despăgubire.
La întrebarea făcută de reprezentanții
proprietarilor: cu ce țăranii, săraci cum sunt, vor putea despăgubi pe
proprietari?, deputații țărani, ridicând brațele lor înnegrite de arșița
soarelui și pline de rănile muncii silnice, le-au răspuns: "Cu aceste
brațe robite, noi am muncit veacuri și am purtat toate cheltuielile stăpânilor
de moșii; libere, brațele noastre vor munci îndoit și fiți siguri că nu vă vom
lăsa păgubiți de ce dreptatea țării va hotărî să vă plătim". Acest limbaj
în gura țăranilor, în loc de a liniști, întărâtă reacțiunea. Strigătele lor din
zi în zi se ridicau mai tare, ele îșî găsiră un vinovat răsunet în tabăra
dușmanilor mișcării naționale, încurajați și prin știrea că armatele turcească
și rusească se apropie de hotarele României.
Locotenența domnească slăbi înaintea
acestei reacțiuni, și, prin decretul său, purtând numele lui Tell, Eliad și N.
Golescu, cu data de 10 august 1848, ea suspendă ședințele comisiunii sau, mai
drept vorbind, desființă însăși comisiunea. Locotenența merse mai departe, ea
ordonă chiar pe cale executivă îndatorirea sătenilor de a face arăturile de
toamnă! Negreșit că această măsură era de natură a agita populațiunile rurale
și a le face a-și pierde încrederea în hotărârile locotenenței domnești,
hotărâri care purtau titlul de Dreptate și Frăție și erau
făcute în numele poporului român. Locotenenții princiari se siliră
a liniști spiritele prin o nouă proclamațiune ce o am sub ochi. Ea este datată
din 6 septembrie 1848 și se silește a găsi o scuză a măsurilor silnice
decretate mai înainte în contra proclamațiunii din 11 iunie, luând ca pretext
că, cele mai multe moșii din Țara Românească fiind date cu arendă, contracciii
ar încerca pagube și ar alerga la pretenții neprecurmate. Acestea fiind
cuvintele, zice decretul, ce au silit pe guvern la luarea măsurilor poruncite
până astăzi, locotenența socotește însă de netăgăduită datorie a sa de a da în
cunoștința țării că încă de la 11 iunie articolul 13 al proclamației este
consfințit și clăcașii vor fi scutiți și liberi de clacă, de iobăgie, de ziua
de plug și de carul de lemne, fară a mai putea nici o silă a-i mai întoarce la
aceste îndatoriri asupritoare. Dumnezeu să aleagă din aceste decrete
contrazicătoare! Guvernul provizoriu din București reculă dinaintea invaziunii
armatelor turcești și rusești. Revoluțiunea a fost înăbușită, și cu dânsa
înabușite au fost toate reformele proiectate. Numai generosul sânge al
pompierilor eroi, vărsat în Dealul Spirei, a salvat onoarea patriei în doliu.
După aceea jugul secular s-a reîntemeiat mai tare și mai crud asupra grumazilor
bieților țărani și aceasta sub protecțiunea baionetelor străine. Se subscrise
Convențiunea de la Balta-Liman. Adunările legiuitoare se suspendară și, în
locul domnilor aleși de țară și pe viață, se numiră în Constantinopol, cu
aprobațiunea Rusiei, doi domni numai pe șapte ani, Barbu Știrbei, în București,
și Grigore Ghica, în Iași. În acele zile de restriște, providența dădu însă
țăranilor o mângâiere prin calitățile domnilor nou-numiți. Barbu Știrbei era un
bun și înțelept administrator, și Grigore Ghica era un bun patriot, o inimă
generoasă, aprinsă de iubirea poporului său.
După dispozițiunile luate de curțile suzerane și protectrice,
precum se zicea pe atunci, domnii numiră doua comisiuni însărcinate de a
elabora nouă proiecte de reformare a relațiunilor dintre proprietarii de moșii
și dintre cultivatorii de pământ. Aceste proiecte, odată făcute, ele fură
întărite printr-un hatișerif al sultanului și publicate apoi de către domni în
ambele principate.
Noile legiuiri se resimțiră de agitațiunea
țărănească. În Țara Românească, autorii mișcării naționale proclamaseră
emanciparea țăranilor prin desființarea clacei și împroprietărirea lor; această
proclamație devenise pentru țăranii munteni o evanghelie, o legendă. Proprietarii,
de altă parte, tagăduiau țăranilor orice drept asupra moșiilor. Vodă Știrbei,
mare proprietar, introduse dar în legiuirea sa acest din urmă ordin de idei:
tăgada țăranului a orice drept asupra pamântului, chiar a acelor drepturi care
le erau recunoscute de secole, recunoscute, în cele din urmă, chiar de Codul
Caragea.
Țăranii fură clasificați în noua legiuire
de simpli chiriași. La fiecare șapte ani, stăpânii aveau dreptul de
a izgoni de pe moșie prisosul populațiunii, fără despăgubire, chiar pentru casele
și sădirile lor; mai rău decât în Turcia, decât în Dobrogea, unde, la intrarea
lor, românii au găsit legea otomană recunoscând ca proprietate mülk,
adică proprietate absolută, casa și sădirile țăranilor, fie musulmani, fie
creștini.
Însă aplicarea acestei legi a găsit o
împotrivire hotărâtă, absolută din partea țăranilor în toată Muntenia. Oameni
de ordine ca totdeauna, nerevoltându-se nicăierea, precum veacuri au făcut și
părinții lor, țăranii resignați, dar sperând timpuri mai bune, drept singură împotrivire
au stat cu brațele încrucișate, în loc de a le pune la muncă.
Această atitudine fermă a dat de gândire și
domnului vodă Știrbei, bun administrator și mare gospodar; el înțelese toată
gravitatea situațiunii, el lăsă dar să se realizeze aceea ce însăși legiuirea
sa zice, că legiuirea avea de scop numai ajungerea la săvârșire de alcătuire
sau tocmeli agricole de bunăvoie săvârșite între proprietarii de moșii și între
cultivatorii de pământ. Și așa se și întâmplă; mai nicăieri noua legiuire nu fu
pusă în lucrare, proprietarii se mulțumiră sa li se dea de catre țărani dijma
din semănăturile făcute de ei, să li se lucreze câteva pogoane ca rușfet și
să li se dea câte una sau două podvezi, iar moșia întreagă rămase în folosul
țăranilor. Această reformă era departe de principiul creărei micii proprietăți,
proprietății absolute și individuale, urmărite de generațiunea progresistă.
Legea lui vodă Știrbei crea un fel de comunism, care a îngreuiat mult aplicarea
legii rurale din 1864. N-a fost tot așa cu noua legiuire din Moldova. Grigore
Ghica, de abia instalat domn, își formă noul său minister din bărbați luați din
partidul național sau partizani ai noilor reforme, și anume: Alexandru Sturdza,
președinte de consiliu și ministru de interne, bărbat care, în calitate de
vistier, sub domnia lui Mihail Sturdza, s-a arătat pururea cu mare îngrijire
pentru țărani, ca materie impozabilă; el luă de director pe Costache Rola;
prințul Gheorghe Suțu, la Departamentul de Finanțe, având ca director pe Ioan
Silion; Alexandru Costache Sturdza, repauzatul nostru consul general la
Salonic, a fost numit postelnic, secretar de stat; la Departamentul Justiției,
Petru Roset-Bălănescu, părintele lui Nicolae Roset-Bălănescu, ministrul de
externe sub Cuza vodă și care m-a ajutat mult la înlăturarea piedecilor și
intrigilor în contra decretării și aplicării legii rurale din 1864; director al
Ministerului Justiției a fost numit Dimitrie Rallet, acela care în 1848 a scris
o întreagă literatură în contra regimului lui Mihail Sturdza și îndeosebi Plutarchul
Moldovei; la Hătmănie sau Ministerul de Război a fost numit Teodor Balș,
zis tânărul și viitorul caimacam, după retragerea din domnie a lui Grigore
Ghica, la începutul războiului turco-rusesc din 1854; la Vornicia bisericească
și Epitropia învățăturii publice, într-alte cuvinte la Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice, a fost chemat Nicu Ghica-Comăneșteanu, văr al domnului,
patriot înflăcărat, spirit înalt, partizan înfocat al reformelor sociale și
care întrunea în el toate calitățile bune, fară un singur defect, ale
Ghiculeștilor; șef al Poliției Capitalei a fost numit Petru Mavrogheni,
viitorul și cel mai capabil bărbat de finanțe al României.
Cu un asemenea domn ca Grigore Ghica vodă
și cu așa miniștri, noua lege rurală nu putea sa fie decât o lege de progres,
decât o lege blândă, părintească pentru țărani. Noua legiuire consfinți
drepturile seculare ale țăranilor, hotărî ca ogoarele țărănești să fie alese și
stâlpite, țăranii să nu poată fi strămutați din ele; se desființă dijma și toate
angariile lor. Munca datorită catre stăpânii de moșii era bine determinată.
Această lege era înaintemergătoare și pregătitoare legii rurale din 1864. Dacă
ea n-a produs efectele salutare care se așteptau de bunul domnitor, cauza
trebuie căutată în atotputernicia proprietarilor, în slăbiciunea guvernului,
care, prin însăși instituirea sa, era provizorie, și prin urmare fară putere.
Iată în ce stare se găsea ajunsă chestiunea
rurală când Tratatul de Paris decretă că populațiunile din țările române vor fi
consultate și când, în adunările-mume, țăranii, pontașii, clăcașii, iobagii
veniră de luară loc alăturea cu foștii domni, cu boierii stăpâni de moșii, cu
episcopii și cu egumenii de la mănăstiri (și aceștia erau stăpâni de moșii și
adesea mai impilatori pentru țărani decât chiar boierii însărcinați cu datorii
și cu numeroasă familie).
În Adunarea din Iași, cu deosebire de cea
din București, cum am arătat mai sus, între alte reforme de organizație
dinăuntru, a venit la ordinea zilei și chestia legii rurale.
Deputații țărani, în număr de 14, au venit
în mijlocul nostru, slabi, purtând pe fruntea lor stigmatele muncii silite și
pot zice chiar goi. De pudoare pentru străini și pentru Adunarea în care ei
intrau ca reprezentanți a mai mult de un milion de impilați, unioniștii s-au
grăbit a le înlesni cumpărarea de haine noi.
Țăranii moldoveni, în dezbaterile Camerei,
ca și fiii lor în câmpiile Bulgariei, au dovedit că în vinele lor curge încă
sângele romanilor, cuceritorii lumii. Respectuoși, dar fără înjosire către
nobilii lor colegi și stăpâni, însă liniștiți și fermi, ei s-au arătat pururea
demni chiar când în față li se tăgăduiau drepturile, chiar când li se imputa
lenea ca cauză a sărăciei lor; ei, în curând, prin atitudinea lor au ajuns a
impune stima chiar asupritorilor lor. Cu drept cuvânt dar li s-a aplicat
numirea de talpa casei, numire care eu am scris-o sub fotografia reprezentând
pe deputații pontași și pe care am trimis-o lui C. A. Rosetti. (Un exemplar din
această fotografie se află încă astăzi expusă în sala de conferințe a Camerei
noastre de deputați.) În marea luptă pentru Unire, deputații țărani au rezistat
la toate încercările de corupțiune și promisiunile separatiștilor, ei au stat
credincioși alăturea cu unioniștii. Și când, în ziua de 7 octombrie 1857, în a
șaptea ședință, Adunarea ad-hoc a votat, afară de două voturi, al logofătului
Alecu Balș și al locțiitorului episcopului de Român, Hermeziu, propunerea
pentru Uniunea principatelor prezentată de mine, și când votul s-a proclamat de
președinte, Ioan Roată, deputatul țăranilor din județul Putna, a exclamat în
gura mare, în numele celorlalți deputați clăcași: "Noi nu știm a ura, dar
Dumnezeu știe a se îndura". În ziua de 9 noiembrie 1857, în a 16-a ședință
a adunării, repausatul Anastasie Panu a dat citire propunerii locuitorilor
pontași exprimând dorințele țărănimii. Această propunere este una din
pledoariile cele mai elocinte în favoarea țăranilor; ea descrie cu litere de
foc suferințele seculare ale muncitorilor; altmintrelea nu contestă nici un
drept, nu cere nimic gratuit de la proprietari, decât liberarea brațelor prin
răscumpărarea boierescului (clăcii) și prin urmare a rămânea
în mâna lor ca proprietate absolută pământul cultivat de ei în puterea legilor
de pe atunci. Acest act, o adevărată plângere a unui întreg popor, ar trebui să
fie citit și reprodus în întregimea lui; totuși, în vederea scurtului timp
ce-mi este dat, mă voi mărgini a citi concluziunea lui; iat-o: "Suspinul,
durerea noastră de toate zilele, dorința cea mai mare, pentru care ne rugăm și
zi și noapte la Dumnezeu să se îndure, este căderea boierescului; de aceea
vroim să răscumpărăm și toate acele cu care suntem împovărați către boierii de
moșii. Vroim să scăpăm, vroim să ne răscumpărăm de robia în care suntem; vroim
să ne rascumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai țării și să avem
și noi o țară; am îngenuncheat, am îmbrâncit cu toții; cum suntem nu o mai
putem duce îndelung; nu voim să jignim drepturile nimănui, dar nici al nostru
să nu se întunece.
Din buni și străbuni, noi am avut dreptul
de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră și a vitelor noastre,
fără să ne poată nimeni alunga de pe dânsul...
Să fie deci o Adunare obștească unde să
avem și noi oamenii noștri; să se cearnă și să se dezbată drepturile boierilor
și drepturile noastre, și ceea ce o țară va găsi că suntem datori cu sudorile
noastre vom plăti. Omul, ca să scape din robie și să fie stăpân la casă, vatră
și ogorul său, cu tragere de inimă va lucra și se va răscumpăra".
Aceste cuvinte nimenea azi în România nu le
va găsi revoluționare și comuniste, pentru că faptele au dovedit că realizarea
cererilor țăranilor făcută în 1848 nu a scăzut valoarea proprietăților, ci din
contra a înzecit-o, nici a făcut din țărani despoitori comuniști ai moșiilor
străine. Aceste cuvinte, repet, au stârnit în 1857 o furtună în toată România,
bineînțeles din partea stăpânilor de moșii; căci țăranii, având încredere și în
dreptatea cauzei lor, și în curajul și sprijinul energic al apărătorilor lor,
sperând mai ales în dreptatea Europei, care-și plecase auzul la strigătele de
durere ale unui întreg popor, se ținură liniștiți. Deputații lor își sfârșiră
plângerea lor prin aceste frumoase și uimitoare cuvinte:
"Mântuirea noastră, după Dumnezeu, de
la sfatul puterilor o așteptăm, ele au luat și țin sorții României în puternica
lor mână; numai ele pot împlini măreața faptă de a scoate un popor din
mormântul în care a zăcut până acum. Biruințele cele mari câștigate se vor
șterge de pe stâlpii ei înalți pe care sunt scrise, pietrele se vor preface
iarăși în nisip, dar învierea României, săpată adânc în inimile tuturor
românilor, trecând din strănepoți la strănepoți, vor binecuvânta timpurilor
viitoare numele întemeietorilor unui popor".
În toate județele proprietarii se adunară,
formulară protesturi, jalbe, memorii, în vederea de a sprijini proprietatea și
de a arăta ca false afirmările țăranilor. Fură unele publicate prin ziare,
altele comunicate reprezentanților puterilor străine. Propunerea țăranilor a
fost trimisă în cercetarea comitetelor proprietarilor mari și proprietarilor
mici; ea a dat loc la discuțiuni înfocate, la învinovățiri teribile în contra
țăranilor; și ce este mai trist și mai dureros este că acuzările cele mai
violente, că refuzurile cele mai absolute de orice reformă în favoarea
țăranilor n-au pornit din sânul comitetului proprietarilor mari, cât din sânul
comitetului proprietarilor mici, acei care aveau pe părțile lor de moșie câte
5, 10, mult 15 clăcași. Aceștia țipau mai tare decât acei care aveau mii de
fălci și sute de pontași; precum în faptă cei dintâi, în sărăcia lor, tratau pe
clăcași mai rău (și întocmai ca pe țigani) decât boierii bogați, în înima
cărora la mulți se aflau simțăminte compătimitoare pentru soarta clăcașilor și
dintre care mulți erau în capul reformei emancipatrice. De aceea raporturile,
și al comitetului proprietarilor mari și al proprietarilor mici, și majoritatea
și minoritatea, nu cuprind nici o soluțiune; dezlegarea chestiei nodului
gordian se lăsa unei viitoare Adunări legislative, adică unui viitor
necunoscut. Când în ziua de 18 decembrie raporturile comitetelor veniră în
discuțiunea întregii Adunări-mume ad-hoc, marea sală a ședințelor Adunării fu
înconjurată de mii de proprietari, alergați din toate ungherele Moldovei și chiar
din județele învecinate ale Munteniei. Deputații care erau pentru o soluțiune
favorabilă cererii țăranilor fură mai ales asediați și amenințați de alegătorii
lor. Eu eram în Adunarea din 1857 reprezentant al proprietarilor mari din
Dorohoi. Trei zile am fost, pot zice, răstignit de către moșnașii din acel
județ, aduși anume ca să-mi închidă gura de a vorbi și să-mi lege mâna de a
scrie. Mi se punea înainte că mandatul ce-mi dase nu era ca să dezbat
chestiunea țărănească, ca să dau țăranilor moșiile lor, ci ca să întăresc și să
unesc moșia cea mare, România. Cu lacrimi, dar, am trebuit să mă supun și să mă
abțin de orice soluțiune radicală; m-am mărginit a mă uni cu propunerea
prezentată de Dimitrie Rallet și susținută de Vasile Sturdza, Petru Mavrogheni și
alți partizani ai emancipării țăranilor, care se mărginea a proclama în
principiu desființarea răsplătirii prin lucru a pământului ce se dă
locuitorilor după așezămintele de astăzi și rezervarea Adunării
legiuitoare viitoare de a vota o lege, căreia să fie supuși și locuitorii și
proprietarii și care, dezvăluind acele principii, să hotărască această chestie
atât de importantă și demnitară pentru Principatele Unite.
Această socotință, pe lângă subscriitorii
de mai sus, mai cuprinde și subscrierile lui Dimitrie Miclescu, Mihail Jora și
Alecu Teriachiu, încă în viață, și a lui Neculae Cananău, Manolache Costache,
Iancu Fotea și Costache Rola, trecuți în cealaltă lume.
Adunarea ad-hoc — pot zice asediată — a
votat nu mai puțin decât zece propuneri; nici una din ele n-a obținut
majoritatea, trimițându-se definitiva hotărâre la viitoarea Adunare
legislativă.
Rezultatul dar a fost negativ.
Un rezultat însă s-a dobândit; despărțirea partidelor pe tărâmul chestiei
rurale s-a efectuat, formându-se pentru întâia dată atunci, în mod
definitiv, partidul liberal și partidul conservator, când mai înainte lumea
politică din Moldova era împărțită numai pe tărâm politic, adică partidul
unionist și partidul separatist.
Chestiunea rurală a mai venit apoi în sânul
Comisiunii Centrale de la Focșani; ea a dat loc la lungi și furtunoase
discuțiuni între liberali și conservatori; majoritatea conservatoare a
redactat, în fine, un proiect prin care țăranilor se libera brațele, dar li se
smulgea bucățica de pământ muncită de ei sute de ani, lăsându-li-se drept
singură mângâiere locuințele și câteva prăjini de izlaz (imaș). Negreșit că
acea soluțiune nu era ceea ce aștepta țărănimea după atâția ani amari de
răbdare, negreșit că nu corespundea la prescripțiunile articolului 46 al
Convențiunii din Paris. Țăranii însă, deși frământați de durere, rămaseră
totuși liniștiți, dar de liniștea care precede furtuna, și furtuna o întețea
însăși Comisia Centrală, care, fără știrea și aprobarea puterii executive, puse
de se tipări și se împărți prin sate, în mii de exemplare, proiectul nefast
votat de ea.
Îndată după savârșirea Unirii, în luna
iunie 1862, primul ministru al României, Barbu Catargiu, apărătorul înfocat al
proprietații absolute în posesiunea exclusivă a marilor proprietari, înfățișă
proiectul de lege votat de Comisiunea Centrală. Discuțiunea asupra acestei
legi, afară de timpul ce s-a întrebuințat în secțiuni, n-a reclamat mai puțin
decât șapte lungi ședințe, de la 25 mai până la 6 iunie, și ședința din 11
iunie, când s-a dat votul definitiv. Nu voi intra în amănunțimile acestor lungi
discuțiuni, pentru că unii, și din cei mai principali sprijinitori sau
împotrivitori ai proiectului de lege elaborat de Comisiunea Centrală, sunt în
viață; și, cu toată rezerva și delicateța ce aș întrebuința-o, m-aș teme să nu
intru în personalități. Îmi va fi însă permis a spune și a mă mândri de
aceasta, că în două lungi ședințe, și anume în zilele de 25 mai și 1 iunie
1862, am combătut proiectul înfățișat prin două lungi discursuri, care, fiecare
în deosebi, n-au ținut mai puțin de la patru până la cinci ore. Am avut de
adversar puternic, și prin marele său talent și prin autoritatea sa de
prim-ministru, pe Barbu Catargiu, cel mai mare și mai convins orator al
conservatorilor. În vehemența sa, el califica discursul meu de himeră, o himeră
ciudată, paradoxală, o himeră cu capul de porumbiță fagăduind multă blândețe,
cu trunchiul de aspic plin de venin și cu coada de șopârlă măglisitoare,
învinuindu-mă că am stigmatizat proprietatea cu cele mai degradatoare calomnii,
cu un cuvânt, am sacrificat principiile lui Proudhon, care zice că proprietatea
este o hoție, că, în fine, am încheiat cerând cu multă umilință a se da
țăranului, ca un fel de milostenie, pământul ce-l cultivă astăzi. Când asemenea
cuvinte se rostesc de către un prim-ministru ca Barbu Catargiu și într-o
Adunare ca cea din 1862, în care erau concentrate toate forțele conservatorilor
întruniți din amândouă țările, rezultatul nu putea să fie decât acel prevăzut.
În 11 iunie, aniversarea revoluțiunii din 1848 și două zile numai după moartea
funestă a lui Barbu Catargiu, ucis la ușile Parlamentului prin o mână
criminală, din nenorocire rămasă necunoscută până asfăzi, majoritatea Adunării,
speriată și indignată de o crimă fără exemplu încă în analele țărilor române,
nu mai ascultă glasul dreptății, ci, împinsă de ură și de răzbunare către
țărani, întru nimic solidari cu un asasinat nici dorit, nici pregătit, nici
săvârșit de ei, a votat ștergerea tuturor drepturilor țăranilor, luarea din
mâinile lor a ogoarelor muncite de ei, dându-le însă drept mângâiere, ca pământ
comunal, trei pogoane la moșii de câmp, două pogoane la moșii de mijloc și un
pogon și jumătate la moșiile de munte, și aceasta încă nu ca proprietate
absolută, ci numai ca pământ arendat cu o chirie perpetuă, care urma mai târziu
a se hotărî de către consiliul județean.
Iată tristul rezultat dobândit într-un timp
care n-a ținut mai puțin decât 14 ani, de la 1848 și până la 1862.
Discutată a fost chestiunea în mod
contradictoriu între proprietari și între țărani în sânul comisiunii mixte din
București, la 1848; discutată a fost chestiunea în sânul Adunării-mume ad-hoc
din Iași, din 1857; discutată a fost chestiunea în sânul Comisiunii Centrale
legislative din Focșani; discutată a fost chestiunea în prima sesiune a
întâiului parlament al României unite; și măsura emancipatrice, deși înțeleasă
de chiar adversarii ei, deși studiată, coaptă prin atâtea și atâtea lungi și
variate discuțiuni, tot se amâna din comisiune în comisiune, din Cameră în
Cameră; și țăranul român tot a rămas neclintit în speranțele sale, tot a rămas
supus legilor în ființă și a urmat a fi modelul ordinei și legalității.
Că legea votată de Cameră în ziua de 11
iunie, ca batjocură a aniversării zilei de 11 iunie 1848, când mișcarea națională
din București a decretat marile principii politice și sociale reclamate de
poporul român, că acea lege, zic, nu putea avea ființă, nu putea fi aplicată,
că era prin urmare moartă în însăși ziua nașterii sale, au înțeles-o înșiși
miniștrii care au urmat ministerului lui Barbu Catargiu. Însuși bătrânul
Arsachi, colegul și coreligionarul repausatului ministru și urmașul său în
scaunul prezidențial, n-a cutezat s-o supună sancțiunii domnești. Tot așa a
făcut și ministerul Kretzulescu, care a succedat la putere ministerul Arsachi.
Când, la 11 octombrie 1863, am fost chemat
în capul noului minister, am găsit proiectul în starea în care a fost trimis de
către președintele Camerei președinției Consiliului de Miniștri.
Negreșit că nu aș fi cerut sancțiunea domnească
la un proiect ale carui temelii eu și cu toți liberalii de orice nuanțe le-am
combătut cu toată energia într-un șir de 16 ani neîntrerupți. După ce în
sesiunea Camerei din 1863 și 1864 am prezentat proiectele de lege comunale și
județene, secularizarea mănăstirilor închinate și neînchinate și trecerea către
stat a tuturor moșiilor mănăstirești, reprezentând a patra parte din teritoriul
României, și am obținut votarea lor, pot zice în unanimitate (adică și de către
conservatori și de către liberali), și alte legi de reforme liberale, în
aprilie 1864, am înființat în fine și proiectul de lege rurală, astfel precum
partidul liberal l-a fost prezentat în 1862 în opozițiune cu proiectul de lege
elaborat de Comisiunea Centrală; dar de aci lucrurile s-au încurcat într-un nod
gordian. Numai pentru că proiectul de lege a fost prezentat și că
"Monitorul" a publicat în aceeași zi cuprinderea lui, am primit un
vot de blam. Publicațiunile însă erau necesare pentru a liniști populațiunile
rurale agitate de publicitatea dată proiectului de lege al Comisiunei Centrale.
Ministerul și-a dat demisia. Domnul nu a primit-o, și Camera a fost prorogată
pentru ziua de 2 mai. În această zi de adunare, din momentul suirii la tribună
a biroului său, a declarat că nu voiește a trata cu mine nici chestiunea
rurală, nici reforma legii electorale octroiată de străini prin Convențiunea
din Paris. Mă opresc aci. Descrierea cauzelor care au provocat lovirea de stat
din 2 mai, precum și consecințele acestui act afară din lege nu pot forma
obiectul unei simple conferințe. Și apoi descrierea evenimentelor din 1864 ar
constitui încă o istorie de actualitate, și nu cred că aș face bine dacă m-aș
însărcina, cel puțin acum, cu facerea acestei istorii. Mă voi mărgini numai a
cita ca simple fapte înfățișarea acestui proiect în dezbaterea Consiliului de
Stat și promulgarea sa în ziua de 14 august 1864. Dezbaterea acestei legi a
ținut mai multe zile în Consiliul de Stat, prezidat de însuși domnul. Și aci
simt o datorie de a exprima și astăzi recunoștința mea vicepreședintelui acelui
corp investit atunci cu puterile legiuitoare, Costache Bozianu, și membrilor
săi: A. Crețulescu, G. Vernescu, A. Papadopol-Calimach, P. Orbescu, D.
Bolintineanu, G. Apostoleanu, și câtorva altor spirite luminate, care m-au
ajutat în greaua întreprindere.
Proiectul meu s-a modificat în bine, dar am
gasit împotrivire la propunerea mea de a se aplica legea de îndată, adică de la
viitorul 23 aprilie 1865.
Majoritatea Consiliului de Stat, cu care
s-a unit și domnul, n-a primit imediata aplicare, ci a amânat-o după trei ani.
O asemenea legiuire, o legiuire socială, amânată în aplicarea ei dupa trei ani,
atunci când țara întreagă, proprietari, arendași și mai ales țărani, toți în
picioare, așteptau cu nerăbdare o soluțiune definitivă și imediată, o asemenea
amânare, zic, însemna însăși condamnarea și sfărâmarea legii.
Imediat după votul Consiliului de Stat, eu
am depus demisiunea mea în mâinile domnitorului, declarând că, în calitate de
ministru de interne, eu nu puteam răspunde de ordinea publică, că nu aveam
îndestule mijloace de execuțiune, pentru că, odată ce se va lăți Buna-Vestire a
desființării clăcii, a liberării brațelor și a emancipării ogoarelor lor de
orice sarcini și angarie către stăpânii de moșii, să pot îndatora pe țărani
trei veri de-a rândul a mai face clacă sau boierescul.
"În dosul fiecărui clăcaș mi-ar trebui
câte un jandarm, zisei domnului; și dacă măria-ta ai avea atâți jandarmi câți
sunt țăranii, și încă nu te-aș sfătui să faci de ei o asemenea întrebuințare și
nici că ordinele măriei-tale ar fi ascultate, pentru că și jandarmii (pe atunci
se zicea "călărașilor" dorobanți) sunt clăcași sau fii de
clăcași".
Vorba francezului "la nuit porte
conseil" s-a îndeplinit, spre fericirea țării, spre gloria domnului.
Cuza vodă, mai bine avizat și după o matură
sfătuire cu el însuși, a cumpănit temeiurile importante ale aplicării imediate
a marii reforme. Mi-a înapoiat dar demisiunea și m-a împuternicit cât să pledez
înaintea Consiliului de Stat necesitatea de a reveni la ime diata aplicare a
acestei legi. Consiliul de Stat și ministerul am convenit ca legea să se puie
în lucrare de la 23 aprilie 1865, împuternicit fiind însă guvernul de a înainta
până atunci lucrările pregătitoare de constatare și de marcare, prevăzute prin
noul așezământ. Primească aci recunoștința mea fostul meu coleg la acel
minister și actualul meu coleg în Academie, d-l N. Kretzulescu; nu mai puțin
confund această recunoștință onorabilului d-l G. Vernescu și colegului meu în
Academie, d-l Alexandru Papadopol-Calimach, supraviețuitori, cu d-l Orbescu,
din acel luminat Consiliu de Stat, care, puindu-se mai pe sus de toate
considerațiunile și dificultățile politice de pe atunci, au împreună lucrat și
puternic contribuit la săvârșirea unei reforme care a schimbat fața
economică a României. Legea s-a promulgat și publicat în ziua de 14 august,
și până în ziua de 15 ea a fost împrăștiată mai în toate satele României și în
sunetul clopotelor citită și binecuvântată în bisericile lor. Legea a fost
precedată de o proclamațiune a domnului Către locui- torii sătești.
Această proclamațiune este testamentul politic al lui Cuza vodă. Mari greșeli
el a făcut, dar această proclamație nu va pieri nici din inima țăranilor, nici
din istoria României. Să-mi fie permis a da citire proclamațiunii:
"Sătenilor! Îndelungata voastră așteptare, marea făgaduință dată vouă de
înaltele puteri ale Europei prin art. 16 al Convențiunii, interesul patriei,
asigurarea proprietății funciare și dorința mea cea mai vie s-a împlinit. Claca
(boierescul) este desființată pentru de-a pururea, și de astăzi voi sunteți
proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre, în întinderea
hotărâtă prin legile în ființă. Mergeți dar, mai înainte de toate, la poalele
altarului și cu genunchile plecate mulțumiți atotputernicului Dumnezeu pentru
că prin ajutorul său, în sfârșit, ați ajuns a vedea această zi frumoasă pentru
voi, scumpă inimii mele și mare pentru viitorul României! De astăzi voi sunteți
stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ proprietate și
moșie a voastră, de astăzi voi aveți o patrie de iubit și de apărat.
Și acum, după ce cu brațul Celui de Sus am
putut săvârși o asemenea mare faptă, mă întorc către voi, spre a vă da un sfat
de domn și de părinte, spre a vă arăta calea pe care trebuie să o urmați, de
voiți să ajungeți la adevărata îmbunătățire a soartei voastre și a copiilor
voștri.
Claca și toate celelalte legături silite
între voi și între stăpânii voștri de moșii sunt desființate prin plata unei
drepte despăgubiri.
De acum înainte, voi nu veți mai fi cu
dânșii în alte legături decât acele ce vor izvorî din interesul și buna primire
a unora și a altora. Aceste legături însă vor fi pururea neapărate pentru
ambele părți. Faceți dar ca ele să fie întemeiate pe iubire și încredere. Mulți
și foarte mulți din proprietari au dorit îmbunătățirea soartei voastre. Mulți
din ei au lucrat cu toată inima, ca să ajungeți la această frumoasă zi, pe care
voi astăzi o serbați. Părinții voștri și voi ați văzut de la mulți stăpâni de moșii
ajutor la nevoile și trebuințele voastre. Uitați dar zilele negre prin care ați
trecut; uitați ura și toată vrajba; fiți surzi la glasul acelora care vă vor
întărâta în contra stăpânilor de moșii, și în legăturile de bunăvoie ce veți
mai avea de aci încolo cu proprietarii nu vedeți în ei decât pe vechii voștri
sprijinitori și pe viitorii voștri amici și buni vecini. Au nu sunteți toți fii
ai aceleiași țări? Au pământul României nu este muma care vă hrănește pe toți?
Stăpâni liberi pe brațele și pe ogoarele
voastre, nu uitați mai înainte de toate că sunteți plugari, că sunteți
muncitori de pământ. Nu părăsiți această frumoasă meserie, care face bogăția
țării, și dovediți și în România, ca pretutindeni, că munca liberă produce
îndoit decât munca silită. Departe de a vă deda trândăviei, sporiți încă
hărnicia voastră, și ogoarele voastre îndoit să fie mai bine lucrate, căci de
acum aceste ogoare sunt averea voastră și moșia copiilor voștri.
Îngrijiți-vă asemenea de vetrele satelor
voastre, care de astăzi devin comune neatârnate și locașuri statornicite ale
voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni. Siliți-vă dar a le îmbogăți și
a le înfrumuseța; faceți-vă case bune și îndestulătoare; înconjurați-le cu
grădini și cu pomi roditori. Înzestrați-vă satele cu așezăminte folositoare
vouă și urmașilor voștri. Statorniciți mai ales și pretutindenea școale, unde
copiii voștri să dobândească cunoștințele trebuitoare pentru a fi buni plugari
și buni cetățeni.
Actul din 2 mai v-a dat la toți drepturi;
învățați dar pe copiii voștri a le prețui și a le bine întrebuința. Și mai
presus de toate, fiți și în viitor ceea ce ați fost și până acum și, chiar în
timpurile cele mai rele, fiți bărbați de pace și de bună rânduială; aveți
încredere în domnul vostru, care vă dorește tot binele; dați, ca și până acum,
pilda supunerei către legile țării voastre, la a cărora facere aveți și voi de
acum a lua parte; și, în toată întâmplarea, iubiți România, care, de astăzi,
este dreaptă pentru toți fiii săi. Și acum, iubiților mei săteni, bucurați-vă
și pășiți la munca de bunăvoie, care înalță și îmbogățește; și Dumnezeul
părinților noștri să binecuvânteze sămânța ce veți arunca pe cea întâi brazdă
liberă a ogoarelor voastre". Câteva cuvinte și voi sfârși. Aplicarea legii
rurale a dat loc, pe alocurea și mai ales în Țara Românească, la dureroase
strâmbătăți. În Moldova, ogoarele țărănești fiind alese încă prin legea lui
Grigore Ghica din 1850, strămutarea posesiunii nu s-a făcut în genere decât în
urma necesităților de comasare. Nu a fost tot așa în Muntenia. Așa mai toate
moșiile erau lucrate numai de țărani și pe toată întinderea, schimbându-se
ogoarele mai anual, după necesitățile agriculturii; a trebuit mai întâi dar a
se aplica legea lui Știrbei vodă, adică a se determina pe pământ întinderea
ogoarelor cuvenite țăranilor, și de aci multe nedreptăți. Și cu toate aceste,
în toată întinderea României o singură strigare de nemulțumire n-a izbucnit din
gura țăranilor, un singur braț nu s-a ridicat pentru silnice fapte sau
răzbunări. În Austria, în Rusia, aplicarea legii rurale a dat loc la mii de
acte de crude represalii; mii de case ale proprietarilor au fost date pradă
flăcărilor și sute de proprietari au căzut victime sub topoarele țăranilor,
transformați în fiare sălbatice.
În România, o liniște perfectă; intr-o
sărbătoare generală, aplicarea legii emancipatrice s-a făcut fără a se preface
în cenușă o singură casă din ale foștilor stăpâni, fără ca să se smulgă un
singur fir de păr din ale marilor proprietari.
Când, 14 ani în urmă, la apelul viteazului
lor domn și căpitan, țăranul român, soldat de linie sau dorobanț ori călăraș,
după două sute de ani de umilință, în câmpiile Bulgariei și în fața tăriilor
Plevnei, a dat piept dușmanului, țăranul român, zic, prin vitejia sa, prin
înfruntarea morții, a dovedit că astădată el avea o patrie de iubit și de
apărat și că în spatele lui, dincoace de Dunăre, el avea pentru dânsul și
pentru familia sa o părticică de pământ, proprietate și moșie a lui și a
copiilor săi.
Sire, În timpul lui vodă Cuza s-a desființat
claca și s-au împroprietărit sătenii. Aceasta a fost o mare îmbunătățire a
stării lor materiale.
În timpul domniei maiestății-tale, s-a
făcut mai mult. Opera începută s-a continuat.
Însurățeii din 1864 au capătat pământurile
ce li se acorda de lege și alți săteni au fost împroprietăriți. Dar ceea ce s-a
făcut mai mult a fost că i s-a dat țăranului, pe lângă pamânt și sapă, pușca,
ca sa-și apere țara. Atunci am văzut cu toții cum pașnicul țăran a devenit
oștean voinic, oștean viteaz, care se uita la moarte cu dispreț și care a
reînviat, pe câmpul de batălie, gloria strămoșilor noștri.
Aceasta e mult, foarte mult, dar nu e
destul. Trebuie să mergem înainte. Trebuie să facem ca la viitorul jubileu să
vedem pe țăranul român ajuns în pozițiunea în care glorioșii membri ai casei de
Hohenzollern au adus pe țăranii din Prusia. Trebuie ca prin cultură să ridicăm
pe țăranul nostru, ca el să aiba conștiința profundă și energică de drepturile
și de datoriile lui, ca el să înțeleagă pe deplin că trebuie sa-și pună viața
pentru a-și apăra țara și neamul. Doamnă, Maiestatea-voastră ați citit o
frumoasă poezie, prin care ați încântat pe toți câți am avut fericirea a asista
la această serbare. Dumnezeu v-a încununat cu cununa nepieritoare a poeziei,
incât purtați două coroane: una a regatului și alta a poeziei. Poezia ce ați
citit o cunoaștem acum toți. Să-mi fie permis însă a destăinui o poezie încă
necunoscută a maiestății-voastre. În anul trecut sta la Mircești mulțimea plină
de întristare și în doliu împrejurul trupului neînsuflețit al iubitului nostru
poet Vasile Alecsandri. Deodată se vede înaintând în rând ostașesc un mic corp
de zece oameni, întristați, dar mândri. Erau cei "nouă din Vaslui și cu
sergentul zece", care veneau să păzească sicriul celui care i-a cântat cu
atâta răsunet. După ultima binecuvântare a bisericii, se auzi comanda militară:
"Nouă din Vaslui și cu sergentul zece! Înainte! Ridicați!" Atunci cei
zece au plecat steagul cel zdrențuit de glonțuri pe sicriul marelui bărbat care
a cântat cu putere vitejia ostașilor români și, ridicându-l, l-au coborât cu
mâinile lor în îngustul mormânt. Această inspirațiune poetică venea de la
maiestatea-voastră și este una din cele mai frumoase și mai patriotice poeme.
Era ultima salutare ce trimitea țara, armata și maiestateavoastră celui iubit
și plâns de toți. Sire, Ați condus țara în grele timpuri la izbândă; i-ați
făurit independența, și din cele două țărișoare ați format tânărul regat român
glorios și respectat. Aceasta nu s-a putut dobândi decât prin mare stăruință și
mare înțelepciune. Ele aparțin maiestății-voastre, care ați fost în capul
națiunii. Să trăiți, maiestatea-voastră, lungi ani încă, ca cu aceeași
înțelepciune să conduceți țara; iar moștenitorul vostru să ia învățătură, ca să
urmeze și el, cu aceeași stăruință și înțelepciune, lucrarea cea mare a
redeșteptării și a înălțării neamului românesc.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu