luni, 17 iulie 2017

puterea

            Noţiunea de putere:
             Noţiunea de putere este extreme de vagă, fără a fi în măsură să aibă nişte delimitări clare şi precise:
“ În puterea poate fi definită ca: mijloacele prin care anumiţi indivizi sau grupuri reuşesc să îi domine pe alţii, îşi definesc şi îşi realizează scopurile şi interesele particulare, chiar dacă se confruntă cu o opoziţie sau rezistenţă. Termenul se referă în principal la sursele, mijloacele şi relaţiile dominanţei, controlului şi subordonării, aşa cum operează ele în procese şi situaţii sociale specifice din punct de vedere istoric. Puterea poate fi pur coercitivă, implicând forţa fizică punitivă cu scopul de a impune şi menţine dominaţia, poate fi produsul accesului scopul de a impune şi de a menţine dominaţia, poate fi produsul accesului diferenţiat la resursele fundamentale ale societăţii sau produsul distribuţiei acestora, resurse atât în sensul material al proprietăţii, bogăţiei, tehnologiei sau al materiilor prime, cât şi forme simbolice, precum cunoaşterea, alfabetizarea, ştiinţa sau alte tipuri de capital cultural.
            Deşi câteodată este considerată limitată la domeniul public al politicii, în formele sale instituţionale şi organizaţionale, puterea se află în mod potenţial sau efectiv în toate relaţiile sociale şi în toate momentele interacţiunii, structurând şi demarcând toate relaţiile de putere dintre indivizi şi grupuri. Datorită acestei centralităţi, puterea şi relaţiile de putere reprezintă reprezintă sursa unui set fundamental de probleme şi puncte de interes atât pentru analizele interacţiunii şi comunicării cât, cât şi pentru locaţiile şi determinanţii lor culturali. Din această cauză, studierea puterii şi a relaţiilor de putere este indivizibilă de studiul comunicării, dar, în acelaşi timp, serveşte ca bază respectivelor studii.
            Puterea nu este întodeauna mobilizată sau experimentată în moduri direct represive sau coercitive. Ea poate fi văzută ca exerciţiul sau experimentarea autorităţii; se presupune că puterea este legitimă. Autoritatea se referă la instituţionalizarea relaţiilor de putere, prin care grupurile sau indivizii sunt socializaţi sau deprinşi cu supunerea ori condamnarea la anumite reguli., ordine şi reglementări. Gradul în care puterea este transformată în autoritate va depinde de legitimitatea aparentă şi exceptând cazul în care o autoritate pretinde, cu succes, că are legitimitate, ea va trebui în mod constant să îşi reconfirme puterea prin mijloace coercitive directe. Legitimarea se referă la acele procese prin care posesia şi exerciţiul puterii şi autorităţii sunt mobilizate şi construite ca reprezentând „binele” sau „justeţea” garantate prin superioritatea lor morală „naturală” şi prin inevitabilitatea lor, drept ceva de la sine înţeles.
            În vreme ce termenul ,,control” este de multe ori folosit în sens general, pentru a descrie practicile şi scopurile celor care au puterea, controlul social este folosit adesea şi mai precis, pentru a se referi la autoritatea generalizată la nivel social şi la formele de reglementare socială pozitive sau negative (care apar „vidate” de conţinut). Acolo unde puterea este definită pozitiv, implicând reguli şi o dominaţie contestate şi exercitate prin conflict şi luptă între indivizi, grupuri sau clase sociale, controlul social implică adesea o ordine socială autoritară în mod consensual, prin care societatea se reglementează pe sine.”#
            Puterea politică:
            Pentru Franz Neuman „puterea politică este puterea socială concentrată în stat”. În sistemul puterii în afară de stat intră şi alte instituţii politice cu rol important în derularea vieţii politice, cum ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc.
          Într-adevăr, statul concentrează în cea mai mare măsură puterea politică, dar nu în totalitate şi nici în situaţia de a se identifica cu ea, întrucât fiecare din aceste concepte acoperă realităţi sociale distincte şi, în acelaşi timp, intercondiţionate.
          Unii autori reduc puterea politică la forţa social-politică care o deţine şi o exercită. Este o abordare simplistă, reducţionistă. Dacă pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definiţie se poate apropia de realitatea politică, în teorie, faptele stau şi în acest caz altfel. Chiar şi în aceste regimuri alături de forţa social-politică care deţine şi exercită puterea, există şi se manifestă, este adevărat în anumite limite, şi alte elemente ce constituie puterea.
         În regimurile democratice situaţia este şi mai puţin relevantă, unde, în afară de elementele instituţionalizate ale puterii, în cadrul acesteia trebuie să includem şi opoziţia politică.
          În definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul că aceasta este în primul rând o noţiune ideologică, ce exprimă, interpretează şi fundamentează de pe poziţiile şi din
#Tim O’Sullivan, John Hartly, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării, ed. Polirom, Bucureşti, 2002, pag.266-267
perspectiva intereselor unei forţe social-politice, realitatea politică. Orice forţă social-politică şi cu atât mai mult una care se află la conducerea societăţii, are o anumită viziune despre societate şi pe care şi-o impune în practică prin putere. Acest fapt este valabil atât în cazul societăţilor totalitare unde există o unică forţă social-politică care prin putere, organizează şi conduce societatea, îşi promovează interesele, cât şi în societăţile democratice. În cazul acestora din urmă unde întâlnim forţe politice aflate la putere şi forţe politice ale opoziţiei şi într-un caz şi în altul avem de-a face cu o putere politică bazată pe aceleaşi principii fundamentale, urmărind în esenţă aceleaşi scopuri şi interese, ceea ce le deosebeşte fiind modalitatea proprie de înfăptuire, căile, mijloacele, ritmurile, într-un cuvânt paradigmele doctrinare.   Componenta ideologică a puterii este dată de emitentul politic, de cel care o deţine şi o exercită în scopul său.
           Rolul oricărei puteri politice este acela de a asigura corespunzător cu interesele claselor sau categoriilor sociale aparţinătoare, coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme, echilibrul colectivităţilor ce alcătuiesc societatea cu compatibilitatea activităţilor ce se desfăşoară. Această calitate a puterii politice decurge din faptul că orice putere este, în esenţa ei, purtătoarea intereselor comune ale unei comunităţi, în cazul societăţii democratice, a majorităţii. Prin urmare, ea trebuie să apere şi să promoveze interesele acestei majorităţi, care, cel puţin teoretic, exclude imixtiunea din afara ei, întrucât în orice condiţie, o eventuală forţă de imixtiune se află în contradicţie cu majoritatea.
Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existenţa societăţii, posibilitatea functionalităţii acesteia.
           Reputatul politolog român Anton Carpinski considera că puterea politică este "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii în vederea asigurărilor obiectivelor propuse".7 Din această perspectivă am putea spune că puterea politică este mijlocul prin care se constituie, fiinţează şi durează o societate.
           Caracterele puterii politice:
În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politică are următoarele trăsături:
           7. Anton Carpinski, Ştiinţa Politică, Ed. Universitatea Alexandru Ioan-Cuza, Iaşi,1998, p...


1. Caracterul integrator ce constă în capacitatea pe care puterea politică o are de a-şi subordona celelalte forme ale puterii, de a se manifesta prin ele, de a le constitui drept instrumente prin care să-şi exprime propriile sale scopuri şi interese. Subordonarea celorlalte forme ale puterii sociale de către puterea politică, este condiţia esenţială a realizării actului de conducere socială. Nu există fapt politic care să nu fie în acelaşi timp un fapt social şi, cu atât mai mult, nu există procese şi fenomene sociale care să nu fie susceptibile de a îmbrăca un caracter politic. Tocmai această îngemănare între social şi politic permite puterii politice să-şi subordoneze şi să-şi folosească celelalte forme ale puterii sociale, în mai multe situaţii acestea fiind chiar forme ale mişcării şi exprimării politicului.
           2. Caracterul suveran. Puterea politică este singura şi unica instanţă supremă dintr-o societate. În această calitate ea este singura care prin instituţiile sale legitime are dreptul de a lua şi aplica decizii, de a exercita controlul fără amestecul său influenţa unei alte puteri din interior, cât mai ales din exterior. Altfel spus puterea politică este suverană, unică, indivizibilă, exclusivă şi inalienabilă.
           3. Caracter imperativ, obligatoriu şi ierarhic atât pentru societate în ansamblul ei cât şi pentru celelalte forme particulare ale puterii sociale. Tocmai aceste calităţi-imperativitatea şi obligativitatea îi asigură impunerea, randamentul şi eficienţa, elemente necesare oricărui act de conducere a societăţii. Puterea politică se prezintă sub forma unor centre şi nuclee ale puterii.
           4. Are un caracter relaţional şi asimetric în exercitarea atribuţiilor sale. Înfăptuirea puterii este o relaţie socială care impune cu necesitate cel puţin doi parteneri: conducătorii sau conducerea şi conduşii şi supunerea, adică aceia asupra cărora să se impună, să se realizeze în interiorul ei.
           Relaţia conducere-supunere, care formează cele două loturi ale puterii, se realizează: "între cei care exercită puterea şi ceilalţi membri ai grupului se stabileşte o relaţie specifică; ea constă în comunicarea şi executarea hotărârilor… a comunica o hotărâre pentru executare înseamnă a conduce. A răspunde acestei comunicări, efectuând acţiunile curente prin hotărâre, înseamnă a te supune".
           5. În contextul oricărui sistem politic, statul reprezintă principalul instrument de realizare în practică a puterii politice.
Statul este cel care, prin instituţiile sale, elaborează deciziile, legile (parlamentul), le pune în aplicare (guvernul), realizând astfel obiectivele şi sarcinile puterii politice.
Tot acelaşi stat înfăptuieşte şi controlul modului de aplicare în practică a deciziilor şi hotărârilor puterii politice.
           Aceasta nu înseamnă o identificare, confundare a statului cu puterea, întrucât acestea sunt elemente distincte ale sistemului politic. Fiecărei orânduiri sociale, societăţii îi este specific un anumit tip de putere politică.                              Forma pe care o
îmbracă puterea politică este determinată de o serie de factori, cum ar fi:
           - natura şi esenţa sistemului politic. În cadrul acestuia un rol important îl joacă clasa sau grupul social pe care o reprezintă şi ale căror interese, aspiraţii si scopuri le fundamentează, legitimează, apără şi promovează;
           - raportul de forţe dintre clase, grupuri, partide şi forţe politice din societate la momentul dat;
           - nivelul de dezvoltare al democratismului politic.
           În decursul istoriei s-au constituit două tipuri de puteri politice: puterea politică democratică şi puterea politică dictatorială.
           7. În societăţile democratice, puterea politică se întemeiază pe lege, pe drept. Ea exprimă şi promovează voinţa, aspiraţiile interesele majorităţii cetăţenilor. În societăţile totalitariste, fundamentarea pe lege este doar teoretică, în realitate ea este o încălcare a legii sub toate formele şi aspectele ei.¤






Aurel Piuţurcă, Introducere în Ştiinţa Politică, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, pag.64-69


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar