Romania ocupata

Romania ocupata
"Deceniul al saselea va fi sovietic sau nu va fi deloc", isi va fi soptit Tatucul cu o ura neimpacata. Si era cât pe-aci sa aiba dreptate. Noroc de stressul la care fusese supus vazându-se inconjurat decenii in sir doar de tradatori (al caror numar - culmea - sporea cu cât executa mai multi) - n-a mai apucat sa traiasca nici primul sfert al deceniului care obsedeaza pâna astazi. Raul fusese insa facut.
Semnele timide ale dezghetului n-au fost suficiente pentru o curmare rapida a noii ere glaciare pe care partea noastra de Europa a cunoscut-o.
Noua orânduire avea ca scop declarat construirea paradisului terestru.
De mirare de ce o fi avut asa multi dusmani. In primii douazeci de ani de comunism unul din noua români a facut puscarie pe motive politice.
Din cei arestati fiecare al saselea - al saptelea a murit: glont,tortura, boala, foame, frig, epuizare. Medicamentul infailibil pentru bolile lumii - esenta curata a ideilor comuniste - are si aceste efecte secundare, evitate cu pudoare in prospectele roz de reclama.
Revansa istorica a proletariatului pentru cele câteva sute de reprezentanti tinuti de burghezie in inchisoare (când nu fusesera urecheati si trimisi acasa din post in post) a lovit, am zice la prima vedere, fara alegere. Ar fi mai usor de facut o lista a celor care nu se gaseau dupa sârma ghimpata. Erau acolo: septuagenari care facusera România Mare; elevi si studenti care nu se copsesera ideologic la timp si ramasesera verzi; tarani care n-aveau nevoie de multa carte ca sa inteleaga ca pamântul tuturor e al nimanui; preoti care luasera taina
spovedaniei in serios; prelati greco-catolici carora noul regim le multumea pentru ce insemnase românismul ardelean in ultimele doua secole; ofiteri care trecusera si Prutul, nu doar Tisa; pleiade de carturari a caror lumina devenise oricum inutila de când cu supernova ; muncitori care nu vrusesera decât sa munceasca bine si sa traiasca la fel; regalisti inca uimiti ca nu se organizase un referendum pentru alungarea lui Mihai; taranisti si liberali care nu atinsesera impreuna decât aproape 90 % din voturi la ultimele alegeri (evident, insuficient ca sa le câstige); social-democrati pe stil vechi; sionisti care nu vrusesera sa renunte la unul din colturile stelei; avocati care dusesera devotamentul profesional pâna la a-si urma clientii in puscarie; si câti, câti, câti altii. Cu exceptia celor câteva victime ale luptelor gros-intestine de la vârful puterii (Patrascanu a avut timp sa vada ce sistem minunat mosise ca ministru al Justitiei), cei reprimati au avut ceva in comun: reprezentau sub o forma sau alta - proprietatile lor, credinta lor, cartile lor, simplele lor pareri - vechea Românie. Care fusese departe de a fi perfecta, dar avusese defectele firii omenesti si continuse germenele autocorectarii. Unei lumi pe masura oamenilor i-a luat locul alta in care oamenii au fost intinsi cu forta pe paturile procustiene ale revolutionarilor profesionisti. Nu mai era vorba de cât de buna poate fi facuta societatea pentru oameni, ci de cum ar putea fi modificati oamenii pentru a fi la inaltimea utopiei.
Pentru ceilalti opt români din noua viata a continuat, mai bine sau mai rau. Oamenii iubeau, intemeiau familii; cumparau traduceri de calitate la "Cartea Rusa", tiparite pe hârtie de Periprava; duceau pachete la puscarie; faceau coada la "Vagabondul"; se bucurau, ca si femeia sovietica, de libertatea avortului; tineau postul Festivalului; aflau din ziar ca stiinta sovietica este cea mai inaintata, iar ariciul sovietic este cel mai mare din lume; strigau "Moarte lui Maniu!" si aplaudau organizat executarea sabotorilor de la Canal;construiau o industrie care le va creste nivelul de trai in urmatorii 25 - 30 de ani, ca pe urma sa-si rupa de la gura ca s-o mentina in stare de functionare; schiau lânga Orasul Stalin; acceptau ca de la sine inteleasa fermitatea cu care partidul pedepsise pe cei ce-i intinasera idealurile in inchisoarea Pitesti; se uitau dupa vagoanele ce plecau pline cu grâu, petrol, cherestea si veneau la reincarcat; se lasau incântati de o promotie cu totul exceptionala de tineri actori; se indignau de cârdasia lui Titopor cu agresorii bautori de Coca-Cola ai poporului coreean; blestemau "cotele" si pe cei care le lasau hambarele goale; impodobeau pe ascuns bradul de Craciun; se
transformau incet-incet din popor in populatie careia i se luase totul pentru ca apoi sa "i se dea" asistenta medicala gratuita, invatamânt gratuit si ratii de mâncare; asteptau americanii care nu vor mai veni.Cei care i-au asteptat cu arma in mâna au pus probleme"organelor" pâna aproape de '60. Rezistenta activa a românilor la fericirea obligatorie a fost cu atât mai tragica fiind din start sortita esecului, daca ne luam dupa procentele mâzgalite la Ialta.
In Ardeal totul a fost - e nevoie s-o spunem ? - mai complicat. Sa ne inchipuim o clipa peripatetizând sub acelasi soare cu Pericle. Ia spune, cetitorule: daca 1) partidul comunist a fost, fie prin obedienta fata de sovietici, fie prin gestionarea dezastruoasa a tarii, prin excelenta antinational si 2) dupa razboi maghiarii
ardeleni s-au inscris in masa in partidul comunist, nu-i asa ca 3) Socrate era muritor ? In primii ani ai democratiei populare se pare ca in Ardeal cel mai greu era sa fii român. Acuzatiile de nationalism si
sovinism au curs doar intr-un singur sens. Minoritarii se bucurau evident de mai multa incredere din partea puterii; erau primiti cu bratele deschise in partid, românii care voiau sa se adapteze noii societati fiind mai degraba trimisi spre Frontul Plugarilor (micul partid interbelic de stânga devenise un soi de FDUS).
In institutiile publice, in scoli, in administratie, procentul de români cu functii de decizie a fost sensibil mai mic decât procentul corespunzator din populatie. (Nu acelasi lucru s-a petrecut la vârf, unde dupa niste rafuieli prin '52 mai toti tartorii erau români; ar fi prea frumos sa avem mereu pe cine da vina). Securitatea, bratul tare bine inarmat al partidului, a beneficiat de asemenea de devotamentul si eficienta unor osteni credinciosi, din care destui nu stapâneau prea bine limba oficiala. Casatoriile mixte au devenit o problema politica, stabii de diverse calibre (in toata tara, de altfel, nu doar in Ardeal) primind periodic dispozitii sa-si ia sotii evreice,
unguroaice, din secuime (diferenta era cu tarie afirmata, astazi si rromii maghiarofoni sunt numarati tot la unguri), rusoaice, pentru ca daca asa era bine penru partid, era normal sa fie bine si pentru ei.
Pâna si statele majore ale unitatilor militare din Ardeal erau clar dominate de ofiteri unguri (care au inceput, ce-i drept, sa fie mutati discret in interesul serviciului dupa '56). "Tovarasii de drum" au inteles mai bine expresia dupa ce regimul s-a consolidat si ei au pierdut treptat tot ce dobândisera prin rezolvarea marxist-leninist-stalinista a problemei nationale; mai intâi Universitatea din Cluj, dupa vreo zece ani Regiunea Autonoma - si a mai fost nevoie de vreo 20 de ani de comunism pentru ca astazi ungurii nostri sa afirme senini ca ei sunt nimic altceva decât germeni ai democratiei in România.
In baraca megiesa a "lagarului socialist" (in intelepciunea lor,cuvintele se alatura uneori de minune) situatia nu a diferit prea mult de cea de la noi, in primii ani de comunism. Singurul lucru pe care l-au avut mai bun a fost o fantastica echipa de fotbal. Ceea ce "a facut diferenta" a fost toamna lui '56. Participantii la (initial)revolta si-au pus sperantele intr-un boss comunist care se aratase mai de treaba ca ceilalti. N-au lipsit scene care dupa decenii le vor fi familiare si românilor: gloante contra unei demonstratii pasnice, cuvântarea de la balcon a noului lider, un neinspirat "Dragi tovarasi"care va declansa huiduieli. Dupa o prima burzuluiala rusii s-au retras in cazarmi, neamestecându-se deocamdata intr-un dur razboi civil:partizanii comunistilor "buni" contra celor "rai". Fotoreporterii occidentali aranjau, sa dea bine in poza, volumele lui V. Ilici arse in strada. Nu s-a mers insa mai departe de darâmarea statuii lui I.Vissarionovici. Inainte de a pendula in streang, Imre Nagy a oscilat nepermis de mult intre a fi bun comunist si a fi bun ungur. Nu a cerut ajutor international decât când era evident prea târziu (rusii au ezistat sa fie doar spectatori vreo doua saptamâni, dupa care au tras in tot ce misca). Si cui sa ceara ? Francezii si englezii erau ocupati sa-si destepeneasca blindatele lânga Canalul de Suez. Iar pentru americani nu exista un motiv serios sa intervina in sfera ghimpata sovietica, mai ales ca noul kremlinard sef parea sincer interesat de alte lucruri decât de confruntarea militara cu Apusul, de exemplu sa
demonstreze ca obtii recolte mai mari cultivând porumbul in patrat decât in Pentagon.
200 000 de oameni au parasit atunci Ungaria. A fost momentul din care vocea exilului maghiar si-a facut tot mai clar auzite lamentatiile pe tema nedreptatii de la Trianon, exprimând ceea ce Ungaria, dând din greu la rame alaturi de România si alte tari fratesti, nu mai putea.
Lumea nu mai era cea de dupa primul razboi: tarile invinse erau ajutate sa se refaca, nu izolate; iar cine striga mai tare are sanse mai mari nu numai sa se faca auzit, dar si crezut. Ei au strigat mai tare ca noi, de atunci incoace. Peisaj ardelean cu salbatici calari si ciobanasi analfabeti 
Daca ungurii ar avea 100% dreptate in privinta intâietatii lor pe plaiurile actualmente românesti, tot ce ar avea de facut ar fi sa spuna adevarul. Or adevarul o fi unic, precum Koh-I-Noorul, dar ca si celebrul diamant are o multime de fatete. Nu toate reflecta prea grozav varianta lor.
La nivelul mentalitatii comune, cliseelor noastre le sunt opuse cliseele lor, in aceeasi incercare a fiecarei parti de a trage toata dreptatea in ograda proprie, daca gardul dintre ograzi e acum mai greu de mutat.
Ale noastre le stim prea bine. Au fost imbratisate cu fireasca pasiune de cei ce au facut din nationalismul românesc o problema de expertiza psihiatrica. Va sa zica pasnicii mioritici tocmai aniversasera sase secole de când se descurcau fara mama, fara tata si nu se dadeau dusi din calea tuturor rautatilor. Hoardele boanghenilor au navalit fara avertisment si de-aia "catedralele noastre au ramas la stadiul de schit". Alogenii erau asa inapoiati, ca isi fezandau carnea sub sa(despre localnici nu se precizeaza daca aveau sei). De regula din film lipseste secventa in care salbaticii astia au devenit seniorii locului, pentru ca imediat dupa faza sosirii calare ii vedem exploatându-ne la sânge in timp ce noi muncim de mama focului si facem din Ardeal, pâna astazi, partea cea mai aratoasa a tarii.
Sa ne uitam si la cliseele din albumul lor de familie. Poze de tot felul; uite una alb-negru, fotograful de bâlci a colorat cu degetul imbalat obraji rosii si par galben pentru voinicii care, spune legenda, "sunt locuitorii nativi ai Transilvaniei". Alte poze sunt mai studiate, mai elaborate, barbosi cu luciri vizionare in ochi arata spre un Bazin Carpatic pustiu si spun supusilor: "Aduceti-va câte Trei-Scaune, caci aici ne va fi masul; asta-i tara ce-o cautam". Nu lipsesc instantanee ce isi clameaza veridicitatea, luate in timpul "absorbtiei bastinasilor de catre triburile maghiare".
Cuvântul de ordine al ungurilor când vorbesc de vlahi este condescendenta. Amarâtii aia au aparut pe crestele Fagarasilor ba pe la 1210, ba dupa 1230, ar consemna documentele. Românasii erau asociali rau de tot, nu voiau la scoala, nu plateau dari, au fost lasati de mila sa vagabondeze cu sau fara mioarele aferente. Fireste ca au profitat de o asemenea marinimie si au inceput sa treaca muntii in numar tot mai mare, baciul muntean si cu cel vrâncean refuzând in continuare sa cotizeze la acelasi sindicat cu cel ungurean. Vijelia
tatareasca a rupt pomii selectiv, distrugând in primul rând livezile unguresti, ca altele si asa nu prea erau. Ghinioanele au continuat sa se tina de capul civilizatiei maghiare, in ciuda fortei si superioritatii sale fata de cele ale vecinilor. Victoriile de la Posada si Baia consfintisera dominatia asupra Tarii Românesti si Moldovei, dar dupa un timp le-au cedat de buna voie turcilor, sa mai scape de-o grija. (Consecventi, vor ceda ulterior si Ungaria acelorasi turci, care o vor pasa austriecilor, ungurii scapând astfel definitiv de griji pentru peste trei secole). Carpatii au devenit tot mai permeabili pentru transhumanta osmotica a necioplitilor balcanici si
astfel procentele ungurilor ardeleni au scazut pâna la valoarea prezenta, suficienta pentru a le permite sa-si trimita reprezentanti in Parlamentul de la - oroare - Bucuresti.
Scenariul pare fara cusur, dar mici amanunte reusesc sa strice bunatate de superproductie. Ardealul n-a fost neaparat tinta finala visata si vizata de generatiile dinaintea descalecarii. "Un taran daca vine la Bucuresti tot tarani cauta", King Kong la New York tot dupa locuri rituale de catarat se uita, triburile plecate din pusztietate tot intr-o pusztietate si-au stabilit bazele de lansare in viitoare aventuri. Planul initial prevedea expansiunea spre vest cât s-o putea.
Fara o bataie zdravana trasa de germanici la vreo 60 de ani de la trecerea Carpatilor (sapte supravietuitori din patruzeci de mii),probabil nici Atlanticul nu i-ar fi oprit pe megiesi. Abia dupa aceea au inceput sa fie tot mai interesati de tinutul pazit de secui in est si sa persevereze in a-l "ocupa". Atât cât putea fi ocupata o
intindere aproape neintrerupta de paduri de catre o suta de mii de familii (estimarile lor) ramase fara floarea vitejilor si raspândite nu doar in Ardeal, ci prin tot centrul continentului. Anexarile teritoriale in Europa acelor vremuri aveau in prima instanta prea putin dintr-o colonizare, erau mai mult niste afaceri de familie;printii veneau fiecare cu oastea lui, se bateau, cel mai tare zicea ca el e stapânul. Pe urma schimba uniformele perceptorilor si isi punea blazonul pe panourile cu "Aici sunt banii dumneavoastra", sa stie poporul ca e alta stapânire. Care popor nu era de regula prea numeros si nici prea omogen; va mai curge apa pe Maros pâna sa putem vorbi de constiinta nationala a unor mase compacte.
Pentru trecerea Carpatilor de catre blânzii pastori, la bote cu frunze si flori, ungurii n-ar avea de ce sa fie prea suparati. Trecatorile n-aveau semn de "sens unic". Nu numai ca i-au trecut si ei, dar chiar isi fac un motiv de mândrie spunând ca atunci când s-a deschis robinetul cu maghiarime presiunea a fost asa de mare, incât nu numai ca s-a umplut chiuveta Bazinului Carpatic, dar a mai dat si pe afara - asa s-ar explica prezenta ceangailor prin vaile Moldovei. La sud de Carpati isi stabilisera niste protectorate gen Libanul de Sud, iar
incursiunile au fost destul de frecvente pâna si-a comandat Tara Româneasca drapelul si sigiliul proprii. Ba chiar si dupa aceea, dar s-au intors cam repede (care au apucat) si cu amintiri nu tocmai placute (la Posada petrecându-se mai degraba un macel decât o batalie adevarata).
Cu primele atestari documentare ale ovicultorilor, iarasi lucrurile nu stau tocmai kosher. Cetitorule, nu voiesc a transforma chiar acuma,când nu mai avem mult pâna la despartire, povestea noastra intr-o prelegere cu subsoluri intunecoase in care sa te trimit dupa note si surse. Putem discuta altadata asemenea detalii tehnice cu care nu doresc a te plictisi acum. Fie-mi ingaduit sa revin asupra celui mai timpuriu an in care ungurii admit ca s-ar fi stiut ceva de mosii nostri in Ardeal: 1210. Cât de relativa e legatura dinte hârtii si prezenta efectiva, se vede si din faptul ca documentul cu pricina dateaza de fapt de la 1250. Intr-o scrisoare regala sunt laudate
armatele trimise cu patruzeci de ani in urma sa apere interesele geopolitice bozgoresti la sud de Dunare. Credinciosii supusi enumerati acolo: secui, saxoni, pecenegi si - ei bine, da - vlahi. Despre care se mai precizeaza ca erau pastori traitori in zona Sibiului, unde si aparau granita regatului maghiar. Cine chiar a crezut ca neintegrabilii s-au pripasit prin pasunile alpine la 1210, pentru ca "asa spun documentele", va fi desigur placut impresionat de viteza cu care constructorii de stâne au devenit cetateni suficient de loiali
coroanei maghiare ca sa aiba cinstea de a o servi.
Notarul acela care a preferat sa ramâna anonim a facut de asemeneadeservicii peste veacuri cauzei maghiare in Ardeal, prin scrupulozitatea cu care a notat "Faptele Ungurilor". Descriind intâmplari vechi de aproape trei secole, notarul spune foarte clar ca stramosii lui au gasit in Transilvania vlahi si slavi. Sa admitem fara
murmur ca din cei trei voievozi doar Gelu (intâmplator stapân peste inima Ardealului) era vlah (fapt nu prea relevant, intrucât vlahi se gaseau si printre supusii celorlalti doi, in Crisana si Banat).
Ungurii spun insa acum ca notarul nu avea cum sa stie exact ce fusese pe vremuri si relatarile se bazeaza de fapt pe situatia din timpul sau. La 1200 ! Din doua, una: ori voievozii traisera trei veacuri inaintea notarului si atunci ungurii trebuie sa admita ca in Ardeal erau si vlahi când au venit ei, ori au fost contemporani cu notarul,
dar atunci nu se explica repeziciunea cu care bagabontii si-au pus de-un statulet.
O fi asa de important cine a fost primul ? In lumea de azi cea mai raspândita idee e ca daca te-ai dat jos din leagan, sa fii sanatos, nu e de vina altul care l-a gasit liber pentru ca l-a ocupat. Românul si ungurul spun, fiecare pe limba lui: "Ardealul e al meu, pentru ca eu am fost primul aici". Culmea e ca amândoi au dreptate. Culmea culmilor e ca amândoi gresesc.
Românii au dreptate sa spuna ca ungurii i-au gasit la fata locului,chiar daca nu prea numerosi. Ei n-ar avea insa dreptate vorbind de un Ardeal românesc la vremea respectiva. Tarisoarele extracarpatice carora nimeni nu le-a contestat faptul ca erau românesti nu au aparut decât dupa 1200 (precursoarele Ungro-Vlahiei) sau mult dupa 1300 (Moldova). Ar fi exagerat sa ne inchipuim Ardealul românesc precedându-le intru fiinta cu trei-patru veacuri, când au venit ungurii. Transilvania a fost in tot intervalul dintre retragerea romanilor si venirea ungurilor un pamânt al tuturor, in care au trait si protoromâni, alaturi de multe alte neamuri. Firul continuitatii noastre in Ardeal e destul de subtirel. Vlahii ce vor constitui o prezenta tot mai semnificativa in Transilvania au venit intr-adevar ceva mai târziu. Erau ortodocsi si vor mai trece secole pâna vor recapata constiinta latinitatii si a vechii Dacii.
Ungurii gresesc asadar judecând strict cronologic cine a fost primul in Ardeal - si n-ar trebui sa arate ca acorda asa mare importanta acestui fapt, pentru ca pur si simplu nu e in avantajul lor. Ei ar avea insa dreptate spunând ca au fost primii care si-au folosit osul si la altceva decât la a mult zice duios. Au durat cetati, au ridicat orase, au lucrat pamântul cot la cot cu celelalte neamuri si tot ce au muncit aici o mie de ani arata ca au considerat Ardealul "acasa" lor.
Dar din acelasi motiv pentru care noi nu putem spune ca Ardealul este doar al nostru, ei nu ar avea de ce sa se considere singurii stapâni de drept ai acestui pamânt. Ori singurii care au muncit aici. Cauze multiple, intre care slabiciunile lor nu sunt cele mai neimportante,au facut ca inca in veacul al 18-lea românii sa fie deja jumatate din populatia Transilvaniei - si ponderea lor a continuat sa creasca. Nimeni nu poate fi blamat astazi pentru acest lucru. La fel de adevarat e ca amaraciunea ungurilor pentru pamântul pierdut nu va dispare vreodata.
Cetitorule, povestea noastra nu si-a propus sa lamureasca "al cui e Ardealul". Pentru asta nu avem decât sa privim harta. Transilvania apartine României si a spune asta pe un ton normal nu inseamna mai putina fermitate; numai disperatii striga. Auzim ca "Ardealu-i al nostru", fie in recitari duioase, fie in tipete furibunde, fie in declamatii demagogice dintre panselute vopsite tricolor. De partea cealalta, mentalitatea celor care nu dau semne ca vor accepta prea curând responsabilitatea lor pentru pierderea suferita; daca ar fi fost la fel de puternici pe cât de dornici sa stapâneasca, nu le-ar fi ciopârtit nimeni tara. Asa e, Ardealu-i al nostru. E al nostru, dar...
Despre acest "dar" va fi vorba intr-o viitoare intâlnire.

Cu bine, pâna atunci.