joi, 3 mai 2012

Albert Speer Memorii - FRAGMENTE 3


La 27 iulie 1932, Hitler, venind de la o manifestaţie ce avusese loc dimineaţă la Eberswalde, urma să sosească la aeroportul Berlin-Staaken. Primisem sarcina să duc un agent de legătură de la Staaken la locul următoarei manifestaţii, stadionul din Brandenburg. Când trimotorul s-a oprit, Hitler a coborât, urmat de câţiva colaboratori şi adjutanţi. Afară de noi, nu mai era nimeni pe aeroport. Deşi m-am ţinut la o distanţă respectuoasă, am văzut totuşi cum Hitler, nervos, îi făcea reproşuri unuia dintre însoţitori pentru că încă nu sosiseră automobilele. Furios, se plimba de colo până colo şi îşi lovea cu cravaşa carâmbii înalţi ai cizmelor, dând impresia unui om nestăpânit şi ursuz, care-şi tratează colaboratorii cu dispreţ.
Acest Hitler se deosebea foarte mult de bărbatul cu aparenţe de calm şi civilizaţie pe carc-1 cunoscusem la adunarea studenţească. Fără sâ-mi fac prea multe probleme, atunci am fost frapat pentru prima dată de ciudatul taler cu mai multe feţe care era Hitler. O uimitoare intuiţie de actor îl ajuta să-şi adapteze imaginea publică la situaţiile schimbătoare, în timp ce, cu oamenii săi cei mai apropiaţi, cu servitorii şi cu adjutanţii săi, îşi dădea arama pe faţă.
.......................................................................................
La 30 ianuarie 1933 am citit în ziare că Hitler a fost numit cancelar al Reichului, dar, deocamdată, nici asta nu avea pentru mine vreo importanţă. Curând după aceea am participat la Mannheim la o şedinţă a grupei locale a partidului. M-a uimit lipsa de personalitate şi de inteligenţă a celor care formau partidul. Cu asemenea oameni nu se poate dirija un stat, mi-am zis în sinea mea. îmi făceam griji degeaba. Vechiul aparat funcţionăresc îşi vedea netulburat de afaceri şi sub Hitler.2
....................................................................................................
Ne-am oprit în faţa unei case cu mai multe etaje, în apropierea Teatrului Prinzregenten. Locuinţa lui Hitler se găsea la etajul al doilea. Am intrat într-un vestibul încărcat cu suveniruri sau cado-uri fără valoare. Şi mobilierul era de prost-gust. A apărut un adjutant, mi-a deschis o uşă spunând neprotocolar: „Poftiţi", şi iată-mă în faţa lui Hitler, puternicul cancelar al Reichului. Pe o masă se afla un pistol demontat, de la curăţirea căruia, se pare, îl întrerupsesem. „întindeţi-vă aici desenele", mi-a cerut el scurt. Fără să se uite la mine, a împins într-o parte piesele pistolului şi a privit proiectul meu cu interes, dar fără a pronunţa un cuvânt. Apoi: „De acord." Atâta tot. Văzându-1 că se întoarce la pistol, am părăsit încăperea, cam încurcat.
Uimirea celor de la Niirnberg a fost foarte mare când le-am adus la cunoştinţă aprobarea dată de Hitler personal. Daca organizatorii locali ar fi ştiut ce atracţie poate să exercite o schiţă asupra lui Hitler, atunci la Munchen s-ar fi deplasat o mare delegaţie, iar mie, în cel mai bun caz, mi s-ar fi îngăduit să particip ca ultimul şi cel mai puţin important membru al ei. Dar, pe atunci, gusturile lui Hitler încă nu erau cunoscute de toată lumea.
în toamna lui 1933, Hitler a dat sarcină arhitectului său din Miinchen, Paul Ludwig Troost, care concepuse amenajarea transoceanicului „Europa" şi transformarea „Casei Brune", să renoveze temeinic şi să mobileze reşedinţa de la Berlin a cancelarului Reichului. Trebuia ca lucrarea să fie terminată cât mai repede. Şeful de şantier al lui Troost venea de la Miincben şi, ca atare, nu ştia nimic despre obiceiurile firmelor de construcţii dm Berlin. Hitler şi-a amintit atunci că un tânăr arhitect îi terminase lui Goebbels o lucrare într-un timp neaşteptat de scurt. A dispus ca eu să îl ajut pe antreprenorul din Miinchen în alegerea firmelor, să-i pun la dispoziţie cunoştinţele mele privind piaţa construcţiilor din Berlin şi să mă implic oriunde va fi nevoie pentru ca lucrarea să fie terminată cât mai curând.
Această colaborare a început cu o verificare minuţioasă a reşedinţei cancelarului, la care am participat eu, Hitler si şeful său de şantier. Şase ani mai târziu, în primăvara lui 1939, Hitler avea să scrie într-un articol despre starea anterioară a acestei reşedinţe: „După revoluţia din 1918, casa a început treptat să se degradeze. Nu numai şarpanta putrezise în multe locuri, ci si podelele erau complet mâncate de cari... Deoarece predecesorii mei, în general, nu puteau conta să rămână în funcţie mai mult de trei sau cinci luni, pe ei nu-i trăgea inima nici să îndepărteze murdăria lăsată de cei care locuiseră înaintea lor, nici să aibă grijă ca acela care vine după ei să moştenească o situaţie mai bună decât găsiseră ei înşişi. Obligaţii de reprezentare faţă de străinătate n-aveau, pentru că aceasta oricum nu le dădea mare importanţă. Clădirea, aşadar, se ruinase complet. Tavanele şi podelele putreziseră, tapetul şi tapiţeria se stricaseră. Din toate se degaja un miros greu de suportat."3
Se exagera, desigur. Şi totuşi, starea în care se afla această casă era de necrezut. Bucătăria, aproape fără lumină, avea nişte maşini de gătit din altă epocă. Locatarii dispuneau numai de o singură baie cu o instalaţie care, pe deasupra, mai data şi de la sfârşitul secolului trecut. Existau şi numeroase lucruri lipsite de gust: uşi a căror vopsea imita lemnul natural şi vaze pentru flori care, în realitate, nu erau decât cutii de tablă marmorată. Hitler triumfa: „Aici se vede într-adevăr decăderea întregii Republici. Nici măcar casa cancelarului Reichului nu poate fi arătată unui străin; m-aş jena să primesc aici vreun vizitator."
în finalul acestei temeinice inspecţii, care a durat probabil trei ore, am ajuns la pod. „Şi asta este uşa care duce la casa vecină", ne-a explicat administratorul casei. „Cum aşa?" „Există un pasaj care traversează podurile tuturor ministerelor şi ajunge la Hotelul Adlon." „De ce?" „Pentru că, o dată cu tulburările de la începutul Republicii de la Weimar, s-a constatat că răsculaţii pot sa-1 izoleze pe cancelarul Reichului de lumea exterioară. Pe drumul acesta se asigură, în orice moment, o retragere." Hitler a cerut să i se deschidă uşa şi, într-adevăr, ne-am pomenit la Afacerile Externe, vecine cu Cancelaria. „Uşa trebuie astupată. N-avem nevoie de aşa ceva", a zis el.
După ce au început lucrările, Hitler, însoţit de un adjutant, apărea aproape în fiecare zi, la amiază, pe şantier; urmărea desfăşurarea lucrărilor şi se bucura să vadă încăperile prinzând contur. După câtva timp, numeroşii muncitori îl salutau cu prietenie, nesiliţi de nimeni, în ciuda celor doi SS-işti în civil, care se ţineau discret în planul secund, toate acestea aveau ceva dintr-o idilă. Se vedea că Hitler se simte pe şantier „ca acasă". El evita însă goana după popularitate ieftină.
Şeful de şantier şi cu mine îl însoţeam în aceste vizite. Modul sec în care ne punea întrebările părea neamical: „Când va fi curăţată această încăpere?", „Când vor fi puse ferestrele?", „Au sosit de la Mimchen planurile de detaliu? încă nu? Am să mă interesez personal la profesor", cum obişnuia el să-1 numească pe Troost. Inspectam o încăpere nouă: „Dar aici este deja gata. Ieri încă nu era. Acest profil de plafon este foarte frumos. Aşa ceva îi reuşeşte de minune profesorului." „Când credeţi că veţi fi gata? Sunt foarte grăbit. N-am acum decât micul apartament al Secretarului de Stat, la mansardă. Acolo nu pot invita pe nimeni. E ridicol cât de econoamă a fost Republica. Aţi văzut intrarea? Dar liftul? Orice mare magazin are unul mai bun." Liftul, într-adevăr, rămânea din când în când în pană şi funcţiona numai cu trei persoane.
E uşor de imaginat că mă impresiona această naturaleţe a lui Hitler. în definitiv, el nu era numai cancelarul Reichului, ci şi omul care revigorase Germania, cel care dădea de lucru şomerilor şi lansa mari programe economice. De-abia mai târziu, aflând mai multe amănunte, am început să pricep că în jocul acesta intra şi o bună doză de calcul propagandistic.
După ce îl însoţisem deja de douăzeci sau treizeci de ori, m-am pomenit, pe parcursul unei vizite de inspecţie, că mă întreabă: „Vii astăzi să luăm masa împreună?" Fireşte, mi-a făcut plăcere acest gest neaşteptat de apropiere, mai ales că, din cauza firii lui distante, nu mizasem niciodată pe aşa ceva.
Mersesem adesea pe şantiere, dar tocmai în ziua aceea îmi căzuse de pe o schelă un căuş de mortar pe costum. Probabil că aveam o mutră destul de nefericită, pentru că Hitler mi-a zis: „Vino încoace. O rezolvăm numaidecât."
în apartamentul său îl aşteptau deja oaspeţi, printre ei aflân-du-se şi Goebbels, destul de mirat văzându-mă în acest cerc; Hitler m-a luat cu el în apartamentul personal, şi-a chemat servitorul şi 1-a trimis să-i aducă jacheta bleumarin: „Aşa, deocamdată îmbrac-o pe asta!" Astfel am intrat după Hitler în sufragerie şi, dintre toţi oaspeţii, mie mi-a revenit privilegiul să stau alături de el. în mod vădit, îi devenisem drag. Goebbels a observat ceea ce mie, din pricina emoţiei, îmi scăpase cu desăvârşire: „Dumneata porţi deja insigna Fiihrerului4! Nu e haina dumitale?" Hitler mi-a luat vorba din gură: „Bineînţeles că nu, e a mea!"
în timpul mesei, Hitler mi-a pus, pentru prima dată, întrebări de ordin personal. De-abia acum afla că eu făcusem pavoazarea de l Mai. „Aşa, şi Niimbergul tot dumneata? A fost la mine un arhitect cu planurile! Dumneata ai fost acela!... Să reuşeşti să termini la timp lucrările pentru Goebbels... N-aş fi crezut-o niciodată!" Nu m-a întrebat dacă sunt membru de partid. La artişti, aveam impresia, chestiunea asta îl lăsa destul de indiferent, în41schimb, a vrut să ştie cât mai multe despre originea, despre cariera mea ca arhitect, despre realizările tatălui şi ale bunicului meu.

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Daily Calendar